În curând, studenţii Universităţii de Vest din Timişoara (re)încep cursurile…

513

În acord cu noua modă, legată de faptul că anul şcolar nu a mai început la 15 septembrie, ci ceva mai devreme, respectiv la 9 septembrie, şi studenţilor Universităţii de Vest din Timişoara li se vor deschide porţile acestei instituţii de învăţământ superior înainte de 1 octombrie, şi anume la 23 septembrie 2019, cu un mesaj pe care îl găsesc plin de bună-cuviinţă: „Bun venit la UVT!”. Fără îndoială, în spatele acestui gest stau şi motive de ordin pragmatic; noii studenţi ai Universităţii de Vest din Timişoara, cei care, pentru prima dată în viaţa lor, sunt puşi în situaţia de a se bucura de acest statut, au nevoie de un mic interval de timp pentru a se adapta realităţilor şi rigorilor academice, respectiv pentru a învăţa nişte lucruri absolut elementare pentru urmarea cu ceva succes a studiilor universitare: Unde este Biblioteca Universităţii? Cum te poţi legitima la ea? Unde găseşti un copiator bun şi ieftin? Cum deosebeşti între disciplinele obligatorii şi cele opţionale? Dar între cele opţionale şi cele facultative? Care sunt gradele universitare? Ce este acela un rector, un decan, un decan de an sau un director de departament? Ce rol au secretarele dintr-o facultate? Cum faci rost, în mod legal, de un loc într-un cămin studenţesc? Dar nu despre aceste frământări studenţeşti mi-am propus să scriu astăzi.

Iminentul debut al noului an universitar a dat frâu liber unor gânduri care, mărturisesc, m-au tot frământat în ultimii ani. Ce ar trebui să-şi propună Universitatea de Vest din Timişoara în privinţa statutului său de instituție de prim-rang în interiorul sistemului naţional de învăţământ superior al României? Este capabilă ori îşi permite această universitate să joace, în exclusivitate, cartea calităţii şi să părăsească logica numărului de studenţi (cu tot dinadinsul) mare? Scriu aceste câteva rânduri conştient fiind de realităţile social-economice, dar şi politice, foarte uşor de perceput astăzi de cei mai mulţi dintre noi: o scădere dramatică a numărului de bacalaureaţi; un exod masiv al bacalaureaţilor de înaltă valoare către universităţi de prestigiu din străinătate, dar şi către cele două universităţi cu care UVT-ul se află în directă competiţie (şi vorbesc despre Universitatea din Bucureşti, dar şi despre Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca); exasperantul mecanism „per capita”, de finanţare a instituţiilor de învăţământ superior din România; ambiţia Statului Român de a finanţa, potrivit mecanismului anterior evocat, dar în egală măsură, spre exemplu, atât Universitatea din Bucureşti, cât şi cea din Târgu-Jiu, sau atât Universitatea de Vest din Timişoara, cât şi Universitatea din Suceava sau din Alba-Iulia; obsesia numărului mare de studenţi, după care, în ultimii 10–15–20 de ani, au alergat mai toate universităţile din România, ai căror lideri nu se puteau aglutina în ideea că poţi să fii mare şi şcolarizând un număr mai mic de studenţi, dar pentru a căror valoare profesională tu, instituţie de învăţământ superior, garantezi şi ar trebui să fii obligat să o faci.

Dincolo însă de mai toate aceste „avataruri”, pe care muritorii de rând nu le pot nici influenţa şi nici gestiona, pentru mine un lucru este foarte clar: o universitate mare (de talia celei din Timişoara) trebuie să mizeze obsesiv pe calitate. Se vorbeşte pe culoarele multor instituţii de învăţământ din România, inclusiv pe cele ale Universităţii de Vest din Timişoara, despre cultura calităţii. Vorbele nu ţin însă locul faptelor. Orice universitate are obligaţia de a implementa şi întreţine un climat care să-l oblige pe fiecare cadru didactic (asistent, lector, conferenţiar sau profesor), indiferent de vechimea acumulată la catedră, să desfăşoare o continuă activitate de perfecţionare profesională, valorificând un întreg ansamblu de instrumente specifice, apte să obiectiveze, respectiv să cuantifice efortul profesional depus (întocmirea de studii şi articole ştiinţifice, redactarea de cursuri universitare, de manuale, monografii sau tratate, de participare la conferinţe ori la evenimente similare). Recent, un marcant reprezentant al Universităţii de Vest din Timişoara (al cărui nume, din respect, îl voi prezerva tăcerii) se întreba (şi nu neapărat retoric!) ce e de făcut cu acele cadre didactice care, obţinând gradul didactic de profesor universitar, precum şi calitatea de conducător ştiinţific de doctorat, nu mai fac nimic sau aproape nimic, încetând, ca prin farmec, să mai scrie ceva ori să se mai implice cumva în vreun eveniment cu caracter ştiinţific? Desigur că nu toate cadrele didactice universitare ajunse la maximumul posibil al parcursului de carieră cad brusc în blazare. Cunosc câţiva profesori care, ajunşi la 65 de ani, chiar şi după pensionare continuă să scrie şi să publice; o fac foarte bine şi cu un real succes. Dar, alături de ei, în orice universitate, inclusiv în cea din Timişoara, poţi întâlni şi profesori plini pentru care cercetarea ştiinţifică ori perfecţionarea profesională nu mai are niciun sens, câtă vreme punctajul eventual acumulat din această activitate nu mai aduce niciun folos dascălului ajuns la apogeul evoluţiei sale profesionale. Ei, bine, eu cred că pentru rărirea acestora, în viitor, o soluţie ar putea fi aceea a încheierii unor contracte de muncă, a căror menţinere să fie evaluată o dată la cinci ani şi în al căror conţinut să fie menţionate obligaţii de rezultat clar cuantificate, în sarcina angajatului (asistent, lector, conferenţiar sau profesor). De pildă, o persoană ocupă prin concurs un post de profesor universitar la Universitatea de Vest din Timişoara şi încheie un contract individual de muncă, obligându-se faţă de UVT, prin negocieri cu aceasta, ca, pe parcursul celor cinci ani (până la evaluarea ce urmează a fi făcută relaţiei contractuale de muncă), să scrie şi să publice la edituri şi, respectiv, reviste cu prestigiu naţional sau internaţional recunoscut, un curs sau o monografie ori un tratat (până la împlinirea termenului de cinci ani), respectiv de la trei până la cinci studii sau articole ştiinţifice în fiecare an din cei cinci pentru care s-a încheiat un asemenea contract individual de muncă. În cazul în care angajatul, la finalul perioadei de cinci ani, nu reuşeşte să dovedească faptul că a onorat obligaţiile asumate, prin negocieri, faţă de universitatea la care s-a angajat, aceasta din urmă ar putea să renunţe la serviciile profesionale ale dascălului blazat, fără ca acesta să poată pretinde că, în privinţa sa, ar fi fost încălcate drepturi consacrate de mult prea protectiva legislaţie a muncii.

Până la urmă, principiile aşezate prin Legea cu nr. 1/2011 a educaţiei sunt şi trebuie să fie „mai tari” decât cele instituite prin legislaţia comună a muncii, reprezentată, printre altele, de banalul nostru Cod al Muncii. Şi, chiar dacă, astfel, unii ar putea să-mi reproşeze că am spulberat stabilitatea pe post (de care ar trebui să se bucure orice cadru didactic titular, din orice universitate), am livrat, totuşi, un posibil instrument de salvgardare a performanţei academice. Fiindcă, dacă ştii că, nefăcând mai nimic, în cinci ani de activitate, îţi vei pierde poziţia academică, vei da tot ce poţi pentru a-ţi conserva statutul. Admit că, pentru implementarea unui astfel de model, e nevoie de (mult) curaj. Dar efectele sale, în mai puţin de 10 ani, nu vor întârzia să apară. Şi cred că vor fi vizibile.

LĂSAȚI UN MESAJ