Petru Novac Dolângă îmi oferă Tremurătoarea umbră a veacurilor, un interviu cu Franyó Zoltán întins pe mai multe sute de pagini, ca să ne amintească faptul că la sfârşitul lui iulie 2022 Franyo Zoltan împlineşte — ar fi împlinit — 135 de ani. Lângă interviu adaugă o bogată corespondenţă cu cei foarte mari — documente despre „Franyó şi ai săi” — şi fotografii cu Maestrul sărbătorit la 60, 70, 80, 90 ani. Poze care nu sunt numai în volumul lui Petru Novac Dolângă, sunt prin cărţile confraţilor care au vrut să se sărbătorească alături de Maestru. După monumentalul volum Mărturii şi repere, dialoguri cu scriitorii din Banat — unii importanţi —, Petru Novac Dolângă vrea să redefinească Banatul — cultura Europei Centrale — prin Franyó Zoltán. Şi cred că reuşeşte.
Este greu să scrii despre Franyó Zoltán fără să rămâi vreme îndelungată în arhive. Memorialistica omului e înşelătoare poate şi fiindcă memoria noastră e înşelătoare: a trăit mult, a traversat epoci complicate, a fost prieten cu personaje contradictorii. De unii a fost abandonat, pe alţii i-a părăsit el. Dar „abandonurile” nu sunt atât de numeroase încât să nu observăm că Franyó se simte întotdeuna bine lângă un altul — că respiră printr-un celălalt pe care şi-l asumă: a fost în preajma lui, l-a slujit cu credinţă. A fost în apropierea lui şi îl cunoaşte aşa cum nu-l cunoaşte nimeni. I-a dat o voce nouă, un sens nou prin traducerile sale. Face şi el parte din nemaipomenita existenţă a ilustrului. Poate vorbi pe larg despre Ady Endre, despre Rilke, despre Eminescu, despre Arghezi? I-a tradus în germană, în maghiară — a fost, pentru o clipă, Ady Endre, Mihai Eminescu, Tudor Arghezi! A fost, o perioadă, într-un orizont eminescian.
Petru Novac Dolângă reproduce în volum câteva scrisori — câteva din fondul de aur al epistolierului românesc. Îi scrie lui Franyó Zoltán Tudor Vianu: „Mult stimate Domnule Franyo,/ Vă mulţumesc cu simpatie pentru foarte amabilul dar al ultimului Dumneavoastră volum. Traducerea integrală în limba maghiară a operei poetice a lui Eminescu, adică aceea care a asigurat reputaţia şi influenţa marelui poet, este un eveniment de mare însemnătate. Dacă nu mă înşel, doar limba maghiară se bucură până acum de a fi introdus în domeniul ei lingvistic partea cea mai importantă a operei lui Eminescu. Este o împrejurare care vi se datoreşte în exclusivitate Dumneavoastră şi în care apăreţi, ca întotdeuna, ca unul dintre artiştii lirici cei mai riguroşi ai timpului nostru…”.
Îl vom descoperi pe Franyó Zoltán, scriam altădată, strălucind nu numai ca tălmăcitor: e un foarte bun conferenţiar, e un eminent purtător de dialog, e un om de teatru care a lăsat în urma lui ecouri ample. E un om răsturnat în afară. E un scriitor pentru care poezia nu mai e o ţintă personală: el nu e solitar, e un solidar. Dacă tălmăcirea e şi o operă de identificare, ubicuitatea lui e fără egal. Aparţinînd vechii lumi, el nu e mai puţin al lumii noi. Fiind al egiptenilor, grecilor, chinezilor, nu e mai puţin al actualităţii lui Ady şi Rilke; fiind al Imperiului, nu e mai puţin al României care se naşte. Într-o actualitate care e a lui Eminescu şi Arghezi. Fiind al limbii maghiare (nu face cadou literaturii maghiare câteva capodopere?), nu-i mai puţin al Timişorii româneşti, prieten şi coleg, ba chiar înrudindu-se, prin alianţe familiale, cu Stoia-Udrea, Aron Cotruş, Aurel Cosma? Frecventând, la senectute, vedetele literare ale Europei Centrale, nu este cum nu se poate mai accesibil tinerilor săi confraţi? Nu neapărat poeţi geniali, importanţi, meritorii. Ajungea să fie tineri: Franyó semna, cu generozitate, cecul în alb. Îi traducea în germană, în maghiară. Ilustre sunt şi Amintirile, pe care Petru Novac Dolângă le regăseşte „la locul lor”:
„Întâia vizită i-am făcut-o lui Arghezi în toamna anului 1927. Sosisem în România abia de trei ani, venind din emigraţia vieneză, unde îi întâlneam adesea pe studenţii români din capitala austriacă… Ei mi-au vorbit pentru prima oară despre poetul Tudor Arghezi. Venind la Bucureşti, l-am căutat, întâi şi-ntâi, pe prietenul meu Liviu Rebreanu, dimpreună cu care, elev al Academiei Ludovika din Budapesta, mă pregătisem, cu douăzeci de ani în urmă, pentru cariera de ofiţer activ… După Rebreanu, l-am vizitat pe Arghezi. M-a primit cu degajare, cu căldură, fără pic de poză…”
Cine sunt totuşi, prietenii, fiindcă Franyó a avut, în mod real, vocaţia prieteniei? În încheierea volumului Bătălia condeiului există o înşiruire de nume care trebuie transcrisă: „… din ceasurile de singurătate, salut celor ce nu mai sunt trupuri aievea, când se desprind din decenii de mult apuse: Ady, Osvat, Karinthy, Rebreanu, Juhász, Rilke, Emőd Tamás, Nagy Lajos, Révész Béla, Somlyó Zoltán, Leda, Bölöni György, Tóth Árpád, Csinsyka, Gaál Gábor, Cocteau, Paul Valery — şi încă multor altor umbre de neuitat, căci fiecare ţi-a dăruit câte ceva menit să-ţi înfrumuseţeze şi să-ţi îmbogăţească viaţa, altminteri câtuşi de puţin îmbelşugată în bunuri pământeşti”.
Cele 500 de pagini ale cărţii lui Petru Novac Dolângă cu/despre Franyó Zoltán arată încă o dată de ce Timişoara trebuie să fie Capitală Culturală a Europei.
