Dumnezeu nu trebuie să facă politică… și nici administrație

782

În iureșul procedurilor de învestire în funcție a celor aleși în demnități publice locale, mediile on-line de informare au explodat, odată cu diseminarea informației potrivit căreia unii dintre proaspeții aleși au depus jurământul prevăzut de lege fără a rosti formula de final „Așa să-mi ajute Dumnezeu!” ori fără a pune mâna pe Biblie, mărginindu-se ca, în timpul rostirii jurământului, să atingă doar Constituția României. Foarte repede, părerile s-au împărțit. Cei mai mulți i-au criticat pe acești aleși locali, pe care s-au grăbit să-i catalogheze drept oameni fără de credință. Alții — mult mai puțini — au reținut că aceeași valoare juridică are și jurământul fără formulă religioasă, astfel că cei care l-au depus sunt și trebuie să rămână în afara oricăror critici.

Dincolo de disputele născute în jurul subiectului depunerii unui jurământ lipsit de elementul religios, în sine, gestul are semnificații juridice dintre cele mai profunde. După mine, cei care au optat pentru jurământul „fără Dumnezeu”, nu au avut o altă intenție decât aceea de a transmite un mesaj: că, în lumea civilizată, guvernământul și exercițiul puterii sunt de mult secularizate, iar separarea Statului de Biserică este un fapt împlinit. Accept că, pentru foarte mulți dintre concetățenii mei, un model instituțional bazat pe laicitatea absolută a Statului și, implicit, a guvernământului, reprezintă, în sine, o foarte gravă formă de erezie. Mai toți aceștia invocă tradițiile politice ale poporului român, dar și mentalitatea creștin-ortodoxă, care a marcat istoria acestei extraordinare națiuni și modul în care s-a făcut politică pe aceste meleaguri. Criticii aleșilor fără de Dumnezeu invocă faptul că ateizarea actului politic are o sorginte marxistă, străină religiozității profunde a neamului românesc.

Fără îndoială, acest subiect — al implicării simbolisticii religioase în exercițiul politic — este unul foarte delicat, astfel că numai deschiderea lui îl expune pe cel care o face la riscul de a fi aspru criticat. Să nu ne pripim și să citim niște texte!

Potrivit art. 29 alin. (5) din cuprinsul acestei Constituției României, cultele religioase sunt autonome față de stat și se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenței religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în aziluri și în orfelinate”. La rândul său, alin. (4) al aceluiași text fundamental mai sus menționat stabilește că, „în relațiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acțiuni de învrăjbire religioasă. Cele două dispoziții ar trebui să stea la baza oricărei analize — nu numai juridice! — pe care cineva și-ar propune să o facă relației întreținute de Statul Român și toate cultele religioase recunoscute de el. Până la urmă, în relația Statului cu individul, ar trebui să nu conteze dacă cel din urmă este credincios sau necredincios, dacă este creștin, musulman sau iudaic ori dacă este ortodox, catolic, calvinist, luteran sau neoprotestant. În relația Statului cu individul esențială rămâne calitatea acestuia din urmă de cetățean și, implicit, de titular al obligației de a plăti taxe și impozite, respectiv de titular al dreptului de a avea acces la serviciile publice girate de Stat, prin intermediul sistemului său de autorități publice. Numai în această lumină, relația Statului cu indivizii guvernați se poate construi în jurul principiului egalității. Dacă și în măsura în care Statul se raportează la resortisanții săi, în funcție de „credința” fiecăruia dintre ei (credincios, ateu, liber-cugetător, ortodox, catolic, musulman, iudaic, neoprotestant), atunci el — Statul — nu mai poate pretinde că îi tratează cu imparțialitate pe toți cei aflați sub puterea sa, ci dimpotrivă. Voluntar sau nu, un astfel de Stat va cultiva preferința pentru unii dintre cei care trăiesc pe teritoriul său (de pildă, pentru creștinii ortodocși) și îi va marginaliza pe ceilalți. Iar pasul până la discriminare, învrăjbire (ca să zic și eu așa cum o face și Constituția) și, mai apoi, excludere nu poate fi decât unul foarte mic.

În Europa, modelul Statului secularizat pare să ne fi fost furnizat de Franța. Încă din anul 1905, în perioada celei de-a Treia Republici, Franța a adoptat o lege, prin care a optat pentru un model politic și instituțional caracterizat printr-o categorică separare a Statului de Biserică. În virtutea acestei legi — în vigoare și astăzi —, Statul nu poate aloca subvenții, de niciun fel, niciunuia dintre cultele religioase care se manifestă pe teritoriul său. Mai mult decât atât, este interzis ca salariile personalului clerical să fie suportate, fie și în parte, din bugete publice. În România zilelor noastre, sunt destule voci care militează pentru ca și țara noastră să adopte acest categoric sistem francez. Și, printre aceste voci, se numără și cei care au refuzat — aparent, cu ostentație și fără vreo justificare clară — să depună jurământul de învestire într-o demnitate publică locală, fără a se referi la Dumnezeu ori fără a pune mâna pe Biblie. Nu cred că toți aceștia sunt lipsiți de vreo credință religioasă. Și știți ceva? În fond și la urma urmei, convingerile religioase ale acestor concetățeni nu sunt problema mea și îndrăznesc să cred că nici a celor care i-au criticat pentru gestul lor, oarecum de frondă. Semnalul pe care aceștia l-au dat este unul pe cât de clar, pe atât de firesc pentru mine: Dumnezeu nu are ce căuta în politică… și nici în administrație. Fie și numai pentru că politica și varianta ei locală, administrația, nu pot decât să-l pângărească pe Dumnezeu.

LĂSAȚI UN MESAJ