De câteva zile, România fierbe. Printr-o decizie definitivă, Înalta noastră Curte de Casație și Justiție a stabilit că Traian Băsescu, Președinte al României între 2004 și 2014, a colaborat cu Securitatea, organ represiv al Republicii Socialiste România, pus în slujba Partidului Comunist Român și al cuplului de scelerați Nicolae și Elena Ceaușescu. Aproape automat, societatea românească s-a împărțit. Unii s-au grăbit să-l înjure pe fostul „președinte jucător”. Alții – dintre care unii de o extraordinară ipocrizie – și-au manifestat surprinderea. O a treia categorie i-a adunat pe cei care s-au dezis de „dragul lor Băse” așa cum Iuda s-a lepădat de Hristos. În sfârșit, o a patra categorie au căutat să-i vadă meritele fostului nostru Președinte. Turnător-turnător, dar ne-a băgat în NATO și în UE, a terminat – la propriu – o întreagă haită de mari corupți și a reușit să-i aducă pe americani în România, cu trupe și mai ales cu tehnică militară. Prin urmare, păcătos, dar cu merite. Un fel de Becali, dar la o scară mai înaltă.

După ce verdictul de zelos colaborator al Securității a început să fie vehiculat în spațiul public, o întrebare a început să mă frământe: Colaborând cu aparatul de conservare prin violență a regimului de democrație populară, oare Traian Băsescu a fost mai bun sau, dimpotrivă, mai rău decât longevivul Ion Iliescu?

Țin să le spun dragilor mei cititori că Traian Băsescu nu mi-a fost niciodată simpatic și, prin urmare, nu s-a pus problema să-l votez. Râsul lui „hăhăit”, disprețul manifestat față de școală, anturajul dubios în care și-a dus existența politică, afirmațiile discutabile pe care le făcea, lipsa lui de loialitate și ușurătatea cu care își „executa” adversarii politici mă îngrețoșau. Pentru mine, acest produs politic dâmbovițean a fost dintotdeauna imposibil de digerat. Numai că Traian Băsescu nu a apărut din neant. La fel ca și mulți, mulți alții, Traian Băsescu este „absolventul” școlii politice de bază, pe care Ion Iliescu a înființat-o la 22 decembrie 1989: Frontul Salvării Naționale. O școală în ale cărei bănci și-au găsit locul, deopotrivă, intelectuali naivi, dar și sfertodocți, oameni cu conștiința întreagă, dar și dintre aceia care se „lobotomizaseră” la timp, pentru a uita tot răul pe care l-au făcut semenilor lor, în timpul regimului comunist. Într-un fel, atât Traian Băsescu, cât și nonagenarul Ion Iliescu fac parte dintre aceia care, în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, imediat după ridicarea de pe sediul fostului „CC” al PCR, a elicopterului care avea să-i ducă pe soții Ceaușescu în fața plutonului de execuție, au reușit o impecabilă resetare a conștiinței și, implicit, a memoriei lor. Într-adevăr, Băsescu a fost un turnător ordinar, dar „nomenklaturistul” Iliescu l-a depășit în rele. Gândiți-vă la zâmbetul larg – aproape nepământean – al bătrânului școlit la Moscova, atunci când ne anunța că l-a pus la curent pe tovarășul Mihail Gorbaciov, în legătură cu evenimentele revoluționare care se consumau în dramaticul decembrie 1989, prin niște oameni care, atunci, trăiau și mureau cu convingerea că scapă de comunism. Cât de proști au putut fi aceia care continuau să protesteze împotriva unui regim dictatorial și să revendice dreptul la o viață liberă, chiar și după „fuga ceaușeștilor”! În doar câteva luni, unii dintre ei – scăpați de gloanțele care au continuat să alerge și după 22 decembrie 1989 – vor cădea sub loviturile sălbatice ale unor mineri, pe care același Ion Iliescu i-a transformat din niște brute în niște „oameni de nădejde, atât la bine, dar mai ales la rău”. Curând după aceea, plin de înțelepciune leninistă, Ion Iliescu ne asigura că proprietatea este un moft, în timp ce acoliții lui se apucaseră deja să-și însușească România ca pe un produs pus la vânzare într-o piață „de gros”.

Traian Băsescu a fost unul dintre elevii merituoși ai lui Ion Iliescu. Desigur, învățăcelul și-a urât maestrul, l-a blestemat și s-a rușinat de el. Dar a făcut-o doar pentru că și-a dat seama că numai așa dă bine la cei care, realmente, îl detestau pe Ion Iliescu. Ducând arta seducției politice la un nivel de care nici Ion Iliescu nu era capabil, Traian Băsescu a condamnat public comunismul, a construit un S.R.I. omniprezent, căruia i-a permis să intre inclusiv în dormitoarele românilor și și-a spulberat inamicii construind captivanta regie a luptei împotriva corupției. Elevul Traian Băsescu l-a depășit pe profesorul Ion Iliescu.

Până la urmă, atât Ion Iliescu, cât și Traian Băsescu au fost favorizați de istorie. Cel dintâi „s-a nimerit” în studioul 4 al Televiziunii Române exact atunci când, după fuga lui Ceaușescu, se căuta un șef care să-l înlocuiască. Cel de-al doilea a cules fructele străduințelor lui Ion Iliescu, care, precedându-l pe Traian Băsescu, a finalizat, alături de un alt învățăcel mai puțin norocos – și mă refer la Adrian Năstase – „dosarele” aderării României la Uniunea Europeană. Câștigând alegerile prezidențiale din anul 2004, Traian Băsescu „s-a nimerit” în locul potrivit și la timpul potrivit. A trăit de pe poziția de Președinte al României, momentul intrării țării noastre în Uniunea Europeană și a înțeles că, orbiți fiind de emoția produsă de acest eveniment istoric, românii pot fi „turnați” în formele noului stat de drept, în care justiția este bună doar atât timp cât ea servește interesele liderului suprem. Tipic pentru urmașul unui Ion Iliescu, care, prin 1995, sugera judecătorilor să nu „dea înapoi” casele naționalizate imediat după instaurarea regimului comunist în România.