Cinecronica: Dog Day Afternoon, celebritate ca efect advers

107

Maestrul regizor Sidney Lumet, din spatele capodoperei 12 Angry Men (1957), lua, în anul 1975, în vizorul său cinematografic jaful petrecut la data de 22 august 1972 în Brooklyn, creând, sub forma unei adaptări ficționale, un veridic documentar, poate mai lipsit de artificialitate decât evenimentele reale.

După inițialul refuz al aclamatului Al Pacino de a prelua rolul principal, ca urmare a aproape depresiei sale, cauzate de epuizarea survenite în urma filmării celei de-a doua părți din Godfather, acesta, mai mult din orgoliu, de frica pierderii oportunității în fața lui Dustin Hoffman, marchează, pentru încă o dată, industria cinematografică, în pielea lui Sonny Wortzick. Cu toate că interiorul protagonistului nu ajunge a fi dezvoltat în toată amploarea, acesta este adus la viață sub forma unui caracter complex, multilateral, atât un erou care luptă pentru arhetipul de „outcast”, subjugat de sistemul economic elitist, un umanist milos față de victimele colaterale, cât și un antagonist înrăit de un motiv superior, pregătit a-și întrebuința cele necesare prin fărădelege. Totodată, o victimă a ochiului public, Sonny atrage și respinge, în același timp, prin alegerile sale impulsive, intimitatea sa fiind deconstruită public de către adunarea prezentă și, predominant, de către ochiul mediatic al camerelor reporterilor, incidentul pe care l-a provocat escaladând jaful rapid și de neobservat până la a deveni un spectacol de tip show business.

Cu scopul de a face rost de bani pentru schimbarea de de sex al mai mult decât prietenul său Leon (Chris Sarandon), Sonny, alături de Sal (John Cazale), aliatul pe care l-a cunoscut recent într-un bar, și încă un amic, acaparează banca ca scenă principală din nestăpânitul New York. Introdus printr-o atmosferă mai degrabă documentarică, în care făptuitorii sunt urmăriți virtual, de la drumul cu mașina la luarea de ostatici și amenințarea armată, filmul escaladează brusc și traumatizant, dar și înconjurat de tente satirice, producătoare de umor. De la al treilea membru, care se pierde încă de la început și caută modalități de scăpare, la ironiile aduse lui Sonny, care este departe de a avea înfățișarea și siguranța unui criminal fără scrupule, simțindu-se sufocat uneori de suferința victimelor închise în bancă, traumatizantul și lipsa de evadare din lanțul de dezastre este ameliorat de superficialitatea arătată de persoane, când sunt confruntate cu publicul. Ca medicament și doză de adrenalină, acționează prezența mass-mediei, locul atentatului devenind rapid punct de întrunire pentru aclamatori interesați de suspans, mașini de poliție și trupe FBI, respectiv jurnaliști trimiși de diferite posturi TV. De la un individ compus dintr-un amalgam de subiecte din metropolă, Sonny devine o vedetă TV, la timpul când noul mediu încă se afla într-o expansiune și dezvoltare învolburată. Ba mai mult, hămeziți și epuizați, izolații din bancă comandă o pizza, tânărul care livrează strălucind încântat în fața camerelor, marcând, prin adresarea sa directă, începutul trendului și a foamei după apariția efemeră în fața obiectivului de filmat. Ostaticii înșiși nu se arată deranjați de atenția virtuală acordată, adunarea lor în același loc fiind mai degrabă pentru un scop actoricesc, voluntar, decât impus cu forță. La polul opus se află Sal, care nu este doar tulburat de atenția nedorită, ci și dispus a încheia întregul incident prin moarte, decât să-și depășească frica de înălțime și să încerce o evadare cu elicopterul.

Sonny știe să profite de capacitatea televiziunii de a influența și fluctua opinia publică, dar și de ușurința manipulării unei mase conglomerate de opinii, prezentându-se mai degrabă sub forma unui erou, a unei victime în fața adunării, de la omagiul adus prin țipătul „Attica!”, amintind de recentul masacru al prizonierilor din New York-ul anului 1971, la constrângerile produse de o mamă exagerat de atente și la o soție indiferentă, care preferă să sufere teatral, de la distanță, prin intermediul telefonului, decât să fie aproape de partenerul ei. În același mod prin care Sonny se lasă aclamat de grupul de oameni adunați în fața băncii, până și de polițiști, care mai degrabă îl imploră pe protagonist să se predea, decât să fie obligați a provoca daume fizice, perspectiva publică denaturează brusc la vestea că Sonny ar fi bisexual, relația extramaritală dintre el și Leon ieșind rapid la iveală. Fiind însă vorba de New York, susținători ale relațiilor între același sex se alătură rapid adunării, contrastând în strigăte. Bărbații, însă, cu toate că intimitatea lor ne este dezvăluită doar prin intermediul discuțiilor telefonice, dragostea inedită a lui Sonny dovedită în principal prin sacrificiile pe care este dispus a le face, nu dau sub nicio formă semne de stereotipie, ci își dezvăluie vulnerabilitatea și afecțiunea prin tărie și devoțiune.

Lumet reușește, prin a sa capodoperă, să redea naturalețea și frăgezimea realității umane, prin expunerea unor personaje complexe, ușor spulberate de duritatea lumii și scoase din ritmul lor cotidian, dar și în stare de fapte hiperbolice, motivate de emoții profunde. Totodată, regizorul aplică viziunea „meta” a analizei unui mediu printr-un alt mediu virtual, putându-se astfel observa influența pe care televiziunea și dezvoltarea spectacularului jurnalistic le-au avut asupra anilor 70, mai ales prin intrarea în contact cu un complex psihic reprezentat de una dintre cele mai des menționate personaje din istoria filmului, hoțul amator Sonny, devenit figură publică instantă, dovedind ușurința extrapolării unui atentat minuscul într-un eveniment iconic, prin răspândirea în masă.

LĂSAȚI UN MESAJ