Timp de trei secole, locuitorii Timișoarei au tot adăugat câte ceva la ceea ce a devenit mai apoi un adevărat burg central-european, cu nimic mai prejos decât alte orașe din partea noastră de continent. La aspectul elegant și armonios al cetății au contribuit și edificiile de cele mai felurite stiluri arhitectonice, care au căpătat diverse întrebuințări: palate administrative, spitalele, hanuri (devenite hoteluri de lux) sau case de raport (destinate închirierii).
Stilurile arhitectonice au ținut seama de ce era mai actual la vremea respectivă în restul țărilor europene. Niciodată nu s-a construit în răspăr cu cerințele scrise ale municipalității sau cu încălcarea cutumelor acceptate de societate. La asta a contribuit și un cod de bună purtare edilitară, care nu trebuia impus prin coerciție.
Dacă în ultimele decenii oamenii au prins gustul libertății, acest lucru s-a transmis, din păcate, și comportamentului, așa-zis liber, de a nu mai respecta nimic. Astfel au apărut exemplele cele mai nereușite de renovări ale vechilor bijuterii arhitectonice, lucrări ce exasperează, ba chiar revoltă orice om dotat cu un minim bun-simț. Că de simț estetic la acești „întreprinzători” nu are sens să mai pomenim.
Au apărut, în cartierele liniștite și cu un aer burghez nostalgic, vile ce aduc mai degrabă a pagode, dominate de turnuri din tablă sclipitoare cu colțurile răsfrânte în sus. În spatele și în fața lor, ogrăzi pavate cu marmură multicoloră, de parcă cineva a importat un Taj Mahal de operetă, când ici, când colo. Dacă mai adăugăm multitudinea de coloane grecești, care au eleganța nucilor în perete, spunem destul despre „renovarea artistică” a fostelor vile interbelice.
Pentru tot haosul ce zgârie ochii celui dispus să caște gura la așa-zisele „minunății” demne de un muzeu al kitsch-ului sunt vinovați noii proprietari, ajunși pe căi de cele mai multe ori frauduloase în posesia imobilelor. Dar cel puțin o la fel de mare vină o are clasa profitorilor colaterali, care a tăcut și, în multe cazuri, a încurajat debandada edilitară din Timișoara. Deloc întâmplător, averi la fel de fabuloase au adunat și o inspectorii diverselor organe de control, avocați, notari și o întreagă armată de juriști ce au asistat, deloc dezinteresați, la fenomen. Au fost inventați urmași fictivi, acte ce dovedeau o stare de fapt inexistentă, documente de moștenitor făcute din pix, martori dispuși să jure orice. Un astfel de martor a recunoscut, după un timp ce-l scutea de orice urmărire penală, că s-a născut mult după faptele pe care le-a descris sub jurământ și că a cunoscut familia celui ce a revendicat un imobil cu o zi înainte. Oricum, actualmente el este liniștitul rezident al unui stat unde nici măcar „mâna lungă” a justiției actuale nu are cum să-l mai atingă.
Fostul primar al municipiului din perioada implementării capitalismului sălbatic din anii ’90 era acuzat că ar fi tolerat mafia imobiliară de atunci. Poate că a făcut și Gheorghe Ciuhandu unele greșeli în administrarea orașului, dar, așa cum mărturisea ulterior, nici nu putea face altfel, din lipsa unei legislații clare. Multe nereguli au fost semnalate organelor de control, care au răspuns cu nonșalanță: „Păi noi ce să facem? Asta e!”.
Unul dintre sutele de cazuri de astfel de averi adunate pe căi ciudate, dacă nu de-a dreptul ilicite, este al celebrei familii Cârpaci. Ca orice afaceriști ce-și cunosc bine interesele, membrii clanului au speculat orice fisură în sistemul de legi dominat de ambiguitate. Cu bani mulți, prin mită ori amenințare, au reușit să se facă stăpâni pe 144 de imobile, tot unul și unul. Poate că cifra este exagerată de instituția de presă care a făcut respectiva anchetă, dar nu e totuși prea departe de adevăr. Este cunoscut faptul că numeroasa familie, cu multe încrengături, stăpânește o avuție foarte greu de estimat. Iar faptele cunoscute sau doar intuite de unii „incoruptibili” administrativi, care acum vor să facă un fel de ordine, reprezintă doar vârful aisbergului sedimentat pe corupție. Multe alte grupuri și familii se lăfăie în aceeași opulență, dar au știut că se ferească de lumina reflectoarelor.
Actualul primar al Municipiului Imișoara, Dominic Fritz, anunță că vrea să facă lumină într-un astfel de caz cu iz sulfuros. Poate va reuși să urnească bolovanul înțepenit de nepăsarea a două decenii de administrație. Chiar dacă o face din interes electoral, tot e un exemplu de „așa nu” pentru mafiile imobiliare.
Și iată că a apărut și un comunicat al primăriei, ce anunță intenția primarului ca pe un fapt deja palpabil. Primăria Timișoarei se adresează instanței pentru recuperarea unei clădiri care a ajuns în 2002 în proprietatea unui privat, în urma unui fals în acte. Abia în anul 2013 au început cercetările penale care au stabilit caracterul ilicit al dobândirii clădirii. La începutul acestui an, Curtea de Apel a constatat că, în 2002, imobilul a ajuns ilegal în proprietatea unei persoane care a depus în instanță un act falsificat de vânzare-cumpărare, din anul 1950. În consecință, instanța a decis că, deși după anul 2002 clădirea a fost vândută, în cascadă, altor persoane, niciunul dintre cumpărători nu a fost de bună-credință. Acum, juriștii ce se ocupă de Primăria Municipiului Timișoara au depus o acțiune în instanță prin care solicită restituirea acestei clădiri.
Edilul-șef declară că dorește să recupereze cât mai mult din patrimoniul arhitectural al Timișoarei. Se face referire și la un imobil de pe bulevardul Mihai Viteazul, care a găzduit mulți ani Grădinița cu Program Prelungit nr. 1, până la începutul anilor 2000. Primarul Fritz anunță că l-a dat în judecată pe liderul clanului Cârpaci, care deține zeci de proprietăți cu valoare istorică din perimetrul central al Timișoarei.
„Azi am dat în judecată un celebru clan din oraș și am cerut în instanță restituirea unui imobil istoric de pe bulevardul Mihai Viteazul, unde a funcționat ani de zile o grădiniță. În anii 2000, clădirea a ajuns, prin falsuri în acte, în mâna unor persoane private și apoi a urmat o cascadă de vânzări a vilei, trecând de la un proprietar la altul.
În urma unei cercetări penale s-a demonstrat că au intrat în posesia clădirii prin acte false și avem o sentință definitivă a Curții de Apel care confirmă hoția.
Această acțiune face parte din lupta noastră de recuperare a patrimoniului care a aparținut la un moment dat orașului și care, prin mijloace dubioase și profund ilegale, a ajuns în posesia unor clanuri.
Acum, nu mai închidem ochii. Ne luptăm să îndreptăm ce se mai poate îndrepta.
Știu că e o bătălie care va dura ani de zile, dar suntem încrezători că vom reuși să aducem înapoi, în patrimoniul orașului, clădiri și terenuri care sunt ale comunității.”
Pentru a da o minimă coerență actului de curaj al primarului, trebuie să-i atragem atenția că poate da în judecată o persoană sau o instituție, dar nu un „clan”. Termenul de „clan” are alte conotații și nu-și găsește o interpretare în sistemul juridic românesc.
Dacă nu se va risipi elanul justițiar al autorităților locale, am putea fi martorii unui bulgăre de zăpadă care, rostogolindu-se, poate ajunge la dimensiuni gigantice. Cu o singură condiție: să nu se topească.
