Capcanele care ne pândesc

56

Nimic important, în cele ce vor urma, poate doar câteva rânduri privitoare la o măruntă trăire subiectivă. De a mea e vorba. Pentru câteva zile, mai exact o săptămână, am făcut o „ieşire”, în condiţii populare, până în Grecia. Privind harta zici că Paralia nu e chiar atât de departe; cu autocarul, distanţa s-a parcurs însă în cincisprezece ore. Poveştile cu călătoriile „pe patru roţi” sunt destul de cunoscute. După trei ceasuri începe să se instaleze oboseala, apar durerile de spate, procesul lent dar neîntrerupt al umflării picioarelor, apare o sete, nu agresivă, dar cumva cenuşie, continuă, de parcă înainte de drum ai fi mâncat un kilogram de brânză.

Dacă se pune şi problema traversării nopţii în autocar, şi în cazul meu s-a pus, atunci te iei la trântă cu unele dintre cele mai proaste stări: somnul-nesomn, chinul de-a găsi o poziţie mai comodă în scaun, pe care, în fapt, n-o prea găseşti, asurzirea urechilor din cauza filmului unde albi şi negri îşi administrează pumni, sar în şi din maşini, trag focuri de armă… Și ar mai fi ceva: năvala, în puterea nopţii, spre toalete… Băşicile sunt pline cu cunoscutul lichid, iar locurile de „slobozenie” sunt puţine. Se formează, astfel, cozi de aşteptare în faţa cabinelor, cel aflat înăuntru trebuie să fie rapid cu uşurările fiziologice, căci, altfel, încep bătăile nerăbdătoare, agresive în uşă. Faci, nu faci, trebuie repede să eliberezi locul. O alternativă la situaţia înfăţişată ar fi abordarea tufelor, a desişurilor, a fragmentelor de natură aflate la îndemână.

Toate acestea sunt nişte „capcane” din care trebuie să scapi pentru a ajunge la valurile Mării Egee. Dar marea eliberare, ieşirea din „marea capcană” am simţit-o, pe drept cuvânt, la Calafat, când pentru câteva zile urma să las România în urmă. Mă simţeam obosit şi deprimat de „piesele politice” ce se joacă la noi şi de actorii care le interpretează. Sunt atât de apăsători cu lipsa lor de imaginaţie, cu gesturile previzibile, cu submediocrizarea existenţei, cu apariţiile la televizor pe fondul unor exprimări simple, precare, cu evidenţierea tot mai pregnantă a fapului că „EI” conduc. Sub mâna lor, sub talpa pantofului lor, neapărat de firmă, se află atâţia oameni inteligenţi, dar, ce folos, dacă aceştia nu au nici obrazul gros, nici atât de preţuitul tupeu!

Pentru şapte zile urma ca pe toţi aceştia să nu-i mai văd, parţial, să-i uit, să mă las fermecat de musakale, prăjituri mari cât pumnul, de sârbii înalţi de doi metri, de grecii mărunţi ca statură, căutând să atragă lumea în localurile lor. Şi, în apropiere, marea, nezbuciumată, prelungă, ca o catifea, ca un ochi imens, verde-albastru. Câtă frumuseţe, câtă libertate, ce puls puternic al vieţii!…

Dar cele şapte zile au trecut, cum ştim bine că trec toate. În ultima zi, înainte de plecare, „capcanele” lungului drum de întoarcere au început să-şi deseneze contururile. Personajele din autocar, treptata desfigurare din cauza progresivei oboseli, noaptea peste pădurile Bulgariei, poezia lunii peste singurărăţi şi, în sfârşit, Calafatul, întoarcerea în „capcana” cea mare, România. Parcă pe toţi stâlpii drumului de întoarcere scria Dragnea, Firea, P. Stănescu, Dăncilă, parcă peste tot era piaţa Victoriei, cu jandarmii în dispozitiv de luptă ca la Stalingrad, cu oameni sufocaţi de gaze lacrimogene şi alte toxicităţi. Şi, printre toate astea, asemeni unor căderi aproape invizibile de apă, îşi făceau simţită prezenţa lipsa unor personalităţi politice, cronica lipsă de soluţii în aproape orice, un soi de capitulare în fața eforturilor de recuperare, de paşi făcuţi înainte. Vacanţa se terminase, înapoi în „capcană”…

LĂSAȚI UN MESAJ