Banatul ieri și azi. Ostașii almăjeni s-au remarcat în „Bătălia Popoarelor” de la Leipzig

218

După cum am povestit în episodul trecut al serialului nostru, nici locuitorii din zona Almajului nu au scăpat de serviciul militar în timpul administrației habsburgice. Toată zona a fost cuprinsă în sistemul de serviciu grăniceresc. Din aliați de ocazie ai Semilunei, almăjenii au devenit, cu timpul, cei mai hotărâți apărători ai frontierei împotriva incursiunilor turcești. Cu o dotare tehnică superioară, micile formațiuni otomane erau ușor izgonite dincolo de apele fluviului.

În satul Prigor se mai află și în zilele noastre vechea cazarmă a militarilor care au apărat toată frontiera de sud a împărăției. Chiar dacă, la început, localnicii s-au ferit de austrieci și au luat partea turcilor în diversele incursiuni în zonă, încetul cu încetul au început să aprecieze serviciul militar ce le oferea diverse avantaje.

Clădirea se află în centrul localității, la strada mare, cu o curte interioară pavată. Pe fundația solidă din piatră se ridica un imobil arătos care adăpostea soldații companiei a VI-a a grănicerilor almăjeni. În curte se aflau și grajdurile încăpătoare pentru caii necesari tracțiunii căruțelor, trăsurilor, dar și cei pentru ofițeri. Curtea, prevăzută cu o fântână cu apă potabilă, avea acces direct la un pârâu, pentru adăpat.

Norocul a făcut ca de mulți ani clădirea să fie achiziționată de mai multe familii care au întreținut fosta cazarmă. Astfel a fost salvată o felie de istorie locală, care, poate, în alte condiții, ar ajuns o ruină ca multe alte clădiri militare și administrative din zonă.

Aproape fiecare dintre localități a avut o astfel de cazarmă pentru nevoile de apărare a zonei, dar cea mai importantă a fost, fără îndoială, clădirea din centrul administrativ de la Bozovici. Construcția acestei cazărmi s-a făcut între anii 1745 și 1750, prin scoaterea la muncă a localnicilor din toate satele din jur. Zidirea era foarte impozantă, cu două niveluri, ca orice astfel de clădire de pe întreg teritoriul imperiului. Asemenea contrucții se ridicau după planuri standardizate, concepute de ingineri militari cu experiență, care îmbinau elemente elegante, dar și practice, pentru orice fel de activități de cazare a soldaților și a cailor. Stilul era influnțat de barocul vienez, dar unul mult simplificat și, implicit, auster. La intrarea în cazarmă erau o cameră de gardă și una pentru arest. Acestă intrare avea o anumită prestanță, specific cazonă. De asemenea, pentru păstrarea „proviantului” și a pulberăriei mai existau și două pivnițe trainice.

Clădirea avea locuințe suficient de spațioase pentru ofițeri, fie ei căpitani, locotenenți, sublocotenenți ori subofițeri. La aceștia se mai adăugau cadeții și personalul inferior reprezentat de furieri, felceri și preoți militari.

Edificiul mai avea 15 încăperi mai mari și 3 mai mici, pentru soldați. Totul putea adăposti două companii de infanterie. Grajdurile alăturate aveau loc suficient pentru două duzini de cai.

Pentru început, sistemul militar era organizat mai simplu, cu un corp de soldați țărani ce se ocupa de propriile gospodării în perioadele liniștite. Acest sistem a fost cel care, mai apoi, avea să ducă la constituirea adevăratelor unități de graniceri, care aveau să ia ființă în anul 1773, sub denumirea de „Confiniumul militar Almăj” ori „Granița”.

Până în 1780 compania de grăniceri de la Bozovici a avut un efectiv de 566 soldați și 446 soldați socotiți semirezerviști. Comandantul divizional al companiilor de la Prigor și Bozovici avea sediul la Bozovici.

În anul 1787 apare legea grănicerească „Sistem Verandung”, ce aduce unele modificări regimentului grăniceresc. Cu acest prilej, și Almajul devine „cerc militar”, în frunte cu un ofițer superior, de obicei cu grad de maior. Au mai fost la conducere și căpitani care aveau ca adjuncți câte un sublocotenent și un stegar, cu sediul la Bozovici, unde se afla și sediul Companiei a II-a a regimentului, de care aparțineau satele Bănia, Pârlipăț și Gârbovăț.

Cele două companii de grăniceri de la Prigor și Bozovici, care aveau un efectiv de peste 1.000 de oameni, au fost cuprinși în batalionul I „de linie” al regimentului grăniceresc.

Odată cu frământările vechii Europe, care au pornit să zdruncine continentul prin expansiunea franceză, unitățile de bănățeni au fost retrase de pe frontiera sud-estică, frontieră ce nu mai era periclitată de Imperiul Otoman, devenit tot mai slab, și au plecat spre fronturile apusene. În conformitate cu Ordinul Consiliului Aulic de Război nr. 19.146, din 9 a VIII-a 1793, acestea au plecat spre frontul Rinului. Aici au rămas până în 1796 și s-au distins în apărarea localității Weissenburg.

Dar acesta nu avea să fie sfârșitul peripețiilor granicerilor bănățeni care au ținut piept unităților încercate ale lui Napoleon.

Tăranii almăjeni au ajuns la toate marile confruntări din nordul Italiei, unde împăratul francez încerca să se impună.

Următoarea mare campanie avea să fie cea din anul 1809, unde, din nou, grănicerii almăjeni se disting în sângeroase încleștări de armate. În  marea bătălie finală, cea de la Wagram, din apropierea Vienei (5–6 iulie 1809), în cadrul unitaților austriece, conduse de generalul Francisc Graf de Kolleredo, balanța avea să fie favorabilă alianței franceze care avea alături trupe italiene și germane, sub conducerea lui Bonaparte. După două zile de lupte crâncene, armata austriacă, aflată sub comandata arhiducelui Carol de Austria-Teschen, avea să fie înfrântă. Dar aventura de subjugare a întregului continent de vajnicul ofițer de artilerie ajuns împărat francez avea să continue cu alte episoade în care, de asemenea, cărășenii vor lupta ca leii.

După o scurtă acalmie, ce le va mai alina rănile și pierderile din tranșeele europene, va veni anul 1812, când cei din Țata Almajului vor fi din nou mobilizați.

A urmat celebra campanie din Rusia, de data aceasta alianțele schimbându-se. Almăjenii vor merge, alături de trupele franceze, împotriva rușilor. Bănățenii aveau să fie încorporați în unități cu baza în Boemia. În această campanile, cărășenii nu au avut un rol direct combatant. Acest război împotriva rușilor avea să fie primul mare semnal că imperiul francez și aliații lui pot fi învinși.

Pentru că în acel sfârșit de secol al XVIII-lea și început de secol al XIX-lea a fost un război aproape continuu, întins pe două decenii, peripețiile militare ale regimentului 13, cu baza în Caransebeș, nu se termină prea repede.

Grănicerii almăjeni au ajuns și la cea mai mare încleștare a veacului, așa-numita „Bătălia a Popoarelor” de la Leipzig, din 16–19 octombrie 1813, unde balanța de puteri avea din nou să se schimbe. A fost momentul de cotitură în care priceperea militară și norocul lui Napoleon Bonaparte aveau să se apropie de apus. Semnalul campaniei din Rusia avea să prindă contur mai accentuat. Timp de trei zile s-a desfășurat una dintre cele mai mari confruntări de trupe, care a implicat cel mai mare număr de naționalități europene — ruși, prusaci, suedezi, francezi, italieni, polonezi, împărțiți în două mari alianțe. Între cele peste 70.000 de victime fără vină s-au numărat și destul de mulți bănățeni cărășeni, care s-au distins pe câmpul de luptă ca vajnici ostași, chiar dacă au dat un greu tribut unor interese străine de viața lor tihnită, dar grea, din Munții Almajului. Victoria a fost, fără tăgadă, de partea coaliției anti-napoleoniene. A fost momentul de glorie al Austriei, care și-a întărit poziția de mare putere central-europeană, ce avea să facă jocurile de putere încă un secol din acel moment. Tot echilibrul fragil avea să se schimbe. Toată geopolitica europeană avea să prindă alte forme.

Întorși la casele lor plini de gloria ostășească atât de greu plătită, grănicerii bănățeni care au băgat spaima în celebrii grenadieri francezi, dar și în infanteriștii greu încercați în pustiurile Egiptului, și-au reluat viața de rezerviști, care le oferea o oarecare independență și posibilitatea de a se ocupa de gospodăriile lor.  Turcii nu mai reprezentau de mult un pericol la frontira Dunării. După încheierea păcii, la Congresul de la Viena, în 1815, pentru grăniceri a venit o perioadă destul de lungă de liniște.

După anul 1838, apare o nouă organizare, cu trei companii, la Dalboșeț, Bozovici și Prigor, care fac parte din batalionul I al regimentului de la Caransebeș.

După două decenii de relativă liniște, anul revolutionar 1848 avea să fie o nouă bornă în faptele de arme ale ostașilor sud-bănățeni. În adevăratul război, ce avea să opună armata revoluționară maghiară și formațiunile rămase fidele cancelariei vieneze, cărășenii au servit cu seriozitate cauza imperialilor de la Viena.

O mare încorporare a adunat rezerviștii din toate văile muntoase din sudul bănățean. Aceștia au primit o instrucție serioasă, sau doar și-au adus aminte ce știau deja, și au luat drumul Timișoarei. Aici s-au alăturat formațiunilor care aveau misiunea de a apăra cetatea de lungul asediu al revoluționarilor aflați sub comanda generalului Joszef Bem. După cum se știe, una din ultimele mari bătălii ale Revoluției de la 1848–49 a fost Bătalia Timișoarei. Austriecii au primit un serios ajutor de la trupele imperiale ruse. Cândva adversari, acum din nou aliați pentru înfrângerea revoluției. Visul de libertate al maghiarilor a durat doar un an. Poate a fost inabilitatea lor de a merge singuri pentru realizarea visului. Nu au știut să facă alianțe trainice cu celelalte nații din țară. Nu voiau să împartă cu nimeni propria libertatea.

Numeroasele razboaie duse de Imperiul Habsburgic, iar mai apoi de Austria, cu noul ei nume, în secolele XVIII–XIX, au angrenat și participarea grănicerilor almăjeni, care s-au dovedit a fi militari de elită asemeni oricăror ostași ai unei armate bine dotate și instruite. Mulți soldați de pe aceste meleaguri și-au depășit condiția și au mers la Școala Militară de la Caransebeș sau de la Timișoara. Iar cei mai buni din ei la arme, dar și la carte au urmat una dintre academiile militare din Viena sau din alte mari orașe ale imperiului. În epoca aceea, ofițerii cu înalte școli erau bine văzuți în societate. Cei mai mulți nu se limitau la cele două sau trei limbi vorbite acasă și au studiat în continuare. Militari ce vorbeau cinci până la opt limbi străine nu o excepție, ci aproape o regulă. Nu sunt puține exemple de ostași ajunși la înalte grade militare și la comanda unor mari unități de pe tot teritoriul împărăției, sau profesori ai unor școli militare. Tot destul de numeros a fost și numărul celor ajunși la gradul de general. Se vorbește de un număr de 25 de generali bănățeni în slujba Austriei.

Iată de ce tradiția militară bănățeană nu este deloc o vorbă goală, ci o pagină plină de semnificații în istoria militară.

LĂSAȚI UN MESAJ