Nu mai este deloc o noutate că în creuzetul etnic pe care-l reprezintă Banatul se găsesc cele mai felurite nații ori credințe dintre cele mai interesante. Deși par a fi sate exotice, cu o lume desprinsă din albumele turistice, multe localități din sudul județului Caraș-Severin sunt, de fapt, locuite de sute de ani de oameni veniți de aiurea să-și caute norocul — un trai mai bun sau, pur și simplu, au fost aduși cu promisiuni ce s-au dovedit a fi, de cele mai multe ori, exagerate. Dar aceste comunități sunt acasă parcă dintotdeauna pentru cei din jur.
Călătorul nostru, ce bate drumurile Banatului de atâta vreme și încă nu dă semne de oboseală, a ajuns, iată, în Defileul Dunării sau pe Clisură, cum mai este numită zona, după o vorbă a localnicilor. După salba de sate cu majoritate sârbă, unde nu este chiar o mirare să auzi această limbă, fiind, în apropiere, frontiera, o realitate ușor vizibilă de-a lungul șoselei, urmează câteva sate ceva mai împrăștiate, unde se vorbește tot un idiom slav, dar total diferit. Cel ce are o ureche mai antrenată poate să găsească asemănări cu ce se vorbește prin berăriile din cartierul Mala Strana din Praga. Să fie o coincidență sau o iluzie… auditivă? Deloc! Chiar este vorba de limba cehă, o variantă a ei despre care spun specialiștii că nu diferă foarte mult limba din capitala Cehiei.
Cehilor din Banat, Pémes, din cuvântul german Böhm, „ceh”, românii le spun, mai simplu, pemi. (Češi, în limba cehă, Bánáti csehek, în maghiară) sunt o minoritate etnică din România, numărând în jur de 2.500 de persoane, conform recensământului cel mai actual, din anul 2011. Marea lor majoritate viețuiesc în zona de vest a țării, mai cu seamă în sudul județului Caraș-Severin, de-a lungul defileului Dunării sau în apropiere. Cei care au studiat locurile mai pomenesc și de denumirea de cehi din Clisură.
Așezările lor nu formează un grup coerent de sate, ci trăiesc în șapte sate îndepărtate, cu majoritatea cehă împrăștiată în orașele și satele din jur.
Totul se leagă de perioada imediat următoare păcii cu Imperiul Otoman. Locurile erau, oricum, destul de slab populate din cauza războaielor și a bejeniilor celor fugiți din cale bătăliilor. Dar a apărut și nevoia de meșteri care urmau să știe anumite meserii ce vor prefigura industrializarea regiunii.
Încercările de repopulare a zonei bănățene cu populație din întreg spațiul stăpânit de Casa de Austria au dus la o migrare din centrul și vestul continentului spre noua „țară” de coroană. Noii veniți urmau să întemeieze localități sau să ocupe locul românilor, sârbilor și maghiarilor pieriți în bătălii.
Cehii au fost, poate, primii veniți, încă înaintea populației germane. Primii, în jur de 80 de familii, au fost recrutați ca truditori forestieri de către funcționarul trezoreriei minelor din Oravița, Georg Magyarly, în 1823, de la Plzeň, Klatovy, Domažlice, Kladno și Čáslav, până la zona de frontieră de nord a împărăției.
Călătoria lor prin Viena a durat aproape două luni. Dintre acestea, în 1823, cele 52 de familii catolice au fondat satele Elisabethfeld (Svatá Alžběta, sau Lizabeta, în ceha modernă, „Szenterzsébet”, care a fost abandonată în jurul anului 1830 din cauza lipsei de apă) și satele Sfânta Elena (Svatá Helena), între 1824 și 1825, de 28 de familii husite.
Se spune că ar fi fost numite după fiicele lui Magyarly.
Întrucât cehii care au venit aici au găsit doar păduri uriașe, au fost nevoiți să taie copacii pe care trebuiau să-i transporte la proprietar. De asemenea, au trecut la arderea copacilor spre a pregăti mangalul pentru forje și topitorii. Din păcate, afaceristul nu și-a ținut promisiunea, lăsându-i pe coloniști fără pământ.
Au lucrat trei ani pentru Magyarly, care a dispărut din zonă în 1826, după expirarea contractului. Muncitorii cehi au fost împinși să apeleze la colonelul Drasenović, un comandant militar din Caransebeș, care a acceptat să-i lase să servească drept grăniceri ce păzeau frontiera Imperiului Austro-Ungar.
Și alți coloniștii s-au adresat ofițerilor Regimentului 14 de Frontieră pentru ajutor. La acea vreme, conducerea Gărzii de Frontieră a avut grijă nu numai de oamenii din Sfânta Elena și Sfânta Elisabeta, dar, recunoscând oportunitatea, ei înșiși au început o operațiune de instalare pentru a popula munții din jurul Orșovei și a văii Almăjului.
Al doilea val de așezări a urmat curând.
În acest secund val de așezări, organizat de militarii grăniceri, au venit cehi din Plzeň, Klatovy, Domažlice, Litoměřice, Chrudim și Beroun, de data aceasta exclusiv romano-catolici. Comisarii desemnați pentru instalare i-au ademenit cu multe condiții foarte favorabile (10 ani scutire de impozit, 12 jugăre de teren pentru toate familiile, semințe gratuite pentru agricultură). Toate aceste condiții, ce păreau deosebite țăranilor săraci, au fost anunțate de către guvernatorul local ceh.
Dar socoteala de acasă rareori se potrivește cu realitatea găsită pe teren. Mulți au auzit de câmpiile fertile, fără hotare, din pusta bănățeană. Dar Banatul are și munți. Cei mai mulți dintre ei și-au dat seama doar la sosire că au fost adăpostiți în pădurea nelocuită, în loc de câmpia fertilă a Banatului. Congregația lor era în Moldova Veche, unde erau împărțiți în sate formate din case construite de biroul de așezare. Între 1826 și 1828, migranții au locuit în Bigăr (Bigr) (Schnellersruhe), Eibenthal, Gradena, Ravenska și Sumița.
Mai târziu, așezările Bigr, Eibental și Ieșelnița s-au mutat în locuri mai favorabile, unde puteau avea acces mai ușor la apă de consum. În același timp, populațiile de etnie germană din Cehia, în principal din zona Cheb, s-au stabilit în Lindenfeld, Sadova Veche, Rușchița (Ruszkica), Timișoara și Gărâna (Wolfsberg). Surse mai vechi se referă deseori la acestia din urmă ca fiind „cehi”, iar populația din jurul lor, în alte limbi, îi numește „pemi”. Așa se face că, în Banat, dintr-o eroare, se găsesc „pemi” de limbă cehă și „pemi” de limbă germană. De fapt, doar locul lor de origine este regiunea Boemia, dar sunt populații diferite. Acest al doilea val de așezări a afectat în total 3.880 de cehi și cehi germani.
Un al treilea val de colonizare a avut drept cauze diverse neajunsuri pe care le-au întâmpinat coloniștii în noua lor casă. Acesta nu a mai fost asemenea celor două valuri anterioare, cu populații aduse de departe în noua provincie. De data asta grupuri sau chiar sate întregi au plecat să se gospodărească tot în această regiune, dar mai la câmpie, la doar câțiva kilometri depărtare de vechile vetre de locuire.
Condițiile neobișnuit de grele găsite, cei 12 ani de serviciu militar obligatoriu în apărarea frontierei (după expirarea taxei de 10 ani și scutirea militară), devastările lăsate în urmă de revoluția din 1848–49, solurile forestiere greu de lucrat, condițiile meteorologice extreme în iernile de la munte, cutremurele și lupta constantă cu animalele sălbatice i-au convins pe mulți coloniști ce și-au încheiat timpul stipulat de contract să plece.
Cu trecerea vremii, s-au mutat în așezările de câmpie, mai fertile, unde au organizat gospodării țărănești eficiente. O altă parte a cehilor a plecat și a început să lucreze în fabricile industriale din Reșița și împrejurimi.
În 1829–1831, familiile din Sfânta Elisabeta au fondat o așezare cehă pe moșia Golub Lazarević din Veliko Središte, din apropierea Vârșețului. Tot acolo aveau să se mai stabilească, mai târziu, și țărani de religie protestantă din Moravia, în 1850–1852.
O altă translație de coloniști cehi avea să aibă loc în 1833, lângă Biserica Albă, unde s-a format satul ceh Ablián (mai târziu, České Selo, ceh: České Selo). Localitatea a fost formată din sătenii unei așezări care nu a dăinuit de pe o câmpie de lângă Bozovici.
În 1837–1838, numeroase familii din Gârnic și Ravensca s-au mutat la Krusčica (în cehă: Kruščica), tot în Serbia actuală. În anii 1860, cehii s-au stabilit în principal în satele deja existente: în 1862, în Clopodia, din actualul județ Timiș (ceh Klopotýn), în 1863, în Peregu Mare, din Arad (ceh: Veľký Pereg), și în 1863–1865, în Scăuș, din Caraș-Severin (ceh: Skajuš) și Jupa.
În 1872 granița din Banat a Imperiului Austro-Ungar a fost demilitarizată, încât grănicerii cehi au trebuit să-și schimbe meseria militară, luându-și diferite slujbe în societatea austriacă, austro-ungară și, într-un final, românească.
În 1950, Gârnic era singurul sat cehesc rămas centru de comună, în timp ce toate celelalte comune și sate au intrat în componența mai multor comune românești.
Astfel că, după primul secol de când primele familii de cehi au venit în Banat și au constituit comunități închegate, următorul secol a fost cel al mutării lor în cadrul aceleiași zone, în alte locuri mai propice.
Așa au apărut coloniștii secundari, care au diluat mult filonul etnic al celor veniți din Boemia și din Moravia. Au avut loc mici exoduri, în care familii de cehi și-au părăsit țara natală pentru a se multa în alte țări (ex.: Serbia, Bulgaria, Statele Unite și Argentina). În România, colonizările secundare au avut în vizor orașe mai mari din partea de vest a țării, cum ar fi Caransebeș, Reșița și Timișoara, pe lângă satele în care au ajuns la început.
Din păcate pentru etnia lor, dacă nu au mai rămas în comunități compacte, caracterul specific național s-a estompat în timp, cehii fiind asimilați de populația majoritară română, sârbă sau germană. În unele cazuri doar numele poate da de bănuit că persoana respectivă provine din strămoși cehi.
Cât despre apartenența lor religioasă, este de spus că, în afară de husiții din Sfânta Elena (care s-au convertit în cele din urmă la religia baptistă), toți cehii din Banat sunt romano-catolici. Cu toate acestea, abia în 1850 conducerea Gărzii de Frontieră le-a facilitat venirea de preoți de la Episcopia de Hradec Králové și a înființat școli permanente pentru ei abia în anii 1850.
După Al Doilea Război Mondial, Cehoslovacia a făcut apel la întreaga diasporă cehă încercând să-i facă pe cehii de pretutindeni să se întoarcă acasă. Apelul a fost un succes: cehii și slovacii de pretutindeni s-au întors în Cehoslovacia imediat după 1945. Statul român a făcut o înțelegere cu Cehoslovacia: începând cu 1947, circa 2.200 de cehi au fost transportați din România, prin Ungaria și Slovacia, până au ajuns în Cheb, un oraș din vestul Cehiei, în care au fost găzduiți până când au găsit un loc de muncă. Desigur că nu au plecat cu toții. Doar o mică parte a continuat să-și ducă traiul în Munții Banatului și pe malurile Dunării. Cei care au fost germanizați sau au provenit din familii mixte s-au alăturat pemilor germanici și au ales că ajungă în Germania, care oferea condiții mai atractive decât Cehoslavacia socialistă.
După 1990 a început un nou proces de migrare a cehilor din România în Cehia. Această plecare a fost determinată de închiderea unor unități economice, limitând, astfel, oportunitățile și condițiile de viață celor din zona Clisurii Dunarii, alături de dorința de a putea reveni în țara patrie. Acest proces continuă și în ziua de azi. Legislația actuală europeană le permite o circulație ușoară. Cetățenii români bănățeni-cehi au obținut un pașaport emis de Praga și muncesc acolo luni de zile. Apoi alte luni din an vin în munții noștri, unde investesc sumele câștigate. Dar există și reversul medaliei. Unii conaționali ai lor sunt atrași tot mai mult de frumusețile locurilor de aici și vin în număr tot mai mare să vadă o felie din Cehia lor de departe de țară.
Unul dintre cele mai frumoase exemple de coexistență pașnică între etnii o dă tot acest popor. Deși fosta Cehoslovacie a trecut printr-un proces de divizare, la 31 decembrie 1992, din care au rezultat două țări, cehii din România nu au crezut de cuviință să spargă unitatea care îi reprezintă. Uniunea cehilor și a slovacilor nu s-a divizat și continuă să le reprezinte interesele în chestiuni oficiale, chiar în Parlamentul României. Deși sunt etnii diferite, cu limbi distincte, dar oarecum inteligibile reciproc și cu obiceiuri etnografice ce nu seamănă întru totul, continuă să coexiste ca o mică Ceho-Slovacie aici, la noi, pe tărâm străin.
Titus Bălan
