Cel ce se alătură călătoriei noastre de-a lungul și de-a latul provinciei Banat, hoinăreală pe care o facem fără un țel precis și fără un itinerar prestabilit, poate că are timp să cerceteze mai atent aceste rânduri. După care călătoria imaginară din noastre poate continua și propriu-zis, prin locurile mai puțin cunoscute ale bucății noastre de lume.

Într-un episod anterior am pomenit de târgul Caransebeșului, care nu este doar un punct pe drumul dintre Timișoara și malurile Dunării, ci și un loc plin de frumuseți ce trebuie atent scoase de sub acoperământul lor de taină.

Viața localnicilor a fost marcată, aici, încă din timpuri străvechi, de lăcașele de cult din zonă. În anul 1385 este atestată mănăstirea franciscană din Caransebeș, clădită, cel mai probabil, în timpul Regelui Ludovic de Anjou (1342-1382).

Cercetătorii spun că mănăstirea a fost construită pe vechile ziduri ale unei biserici de rit răsăritean, dovada adusă de ei în susținerea acestei terorii fiind altarul poziționat cu fața către nord-est. Ruinele au fost făcute publice odată cu excavarea lor întâmplătoare, în anul 1988, cu prilejul unor lucrări de amenajare. Ce a mai rămas din ziduri este vizibil și astăzi în centrul orașului.
În anul 1738, Caransebeșul a fost ars în întregime de „vlahi”, în timpul răscoalei românilor împotriva Imperiului Austriac, cum menționează o cronică franciscană. Românii s-au revoltat împotriva fiscalității impuse de administrația imperială și împotriva măsurilor de reformă ale autorităților imperiale. Refacerea orașului s-a realizat rapid.

Noua biserică franciscană, construită în secolul al XVIII-lea, funcționează în prezent ca biserică parohială romano-catolică, la vest de vechiul sit arheologic.

Aici a fost construită și noua catedrală ortodoxă, sub îndrumarea episcopului Laurențiu Streza. Din păcate, locul a fost ales fără discernământ, distrugându-se astfel importante urme arheologice aparținând claustrului mănăstirii franciscane și cimitirului aferent, după cum afirmă istoricul Adrian Andrei Rusu, de la Institutul de Arheologie și Istoria Artei din Cluj, care funcționează în cadrul Academiei Române.

Dar o altă biserică mai veche merită atenția călătorilor. Unul din monumentele de admirat, măcar pentru câteva minute, este și lăcașul de închinăciune ce poartă hramul Sfântului Ioan Botezătorul, din oraș. Ca dovadă a faptului că nu este doar o simplă construcție cu caracter religios, ci o adevărată bijuterie națională, biserica este trecută la loc de cinste pe lista monumentelor istorice, sub codul LMI: CS-II-m-B-11084.

Însuși locul de edificare este unul cu veche încărcătură istorică. Aici se afla cimitirul străvechi al orașului, loc de odihnă veșnică pentru mulți dintre cei trecuți dincolo. Zidurile de piatră din jur au fost, cândva, chiar împrejmuirile de apărare ale cetății fortificate, de unde se observau împrejurimile și unde s-au purtat lupte aprige de apărare.

Lăcașul de cult a fost ridicată între anii 1770 și 1780, lângă vechea biserică din lemn a cimitirului. Toată zona colinară a Banatului a fost plină de astfel de biserici de lemn în perioada medievală. Lemnul era la îndemână și nu foarte scump, așadar accesibil micilor comunități. Locul aflat mai sus de biserica de azi este indicat de o cruce impresionantă, a criptei ce adăpostește trupul pământesc al protopopului Theodor Roșca, știută drept „Crucea lui Răbăgia”. Aici ar fi fost și altarul bisericii vechi, care dispărut în timp.
Tot aici, în cimitir, își dorm somn de veci și alte personalități de vază, care au dus fala acestor locuri departe. Acestea au făcut din locul de veci un adevărat panteon al bănățenilor de la munte. Cel ce are răbdare poate descoperi mormintele episcopilor Caransebeșului Ioan Popasu, Nicolae Popeea, Filaret Musta și Emilian Birdaș, ori ale unor personalități laice precum Iuliu Vuia Ștefan Velovan, Pavel Jumanca Patriciu Dragalina, Dimitrie Cuzma sau generalul cărturar Traian Doda.
Comunitatea locală de credință răsăriteană s-a mobilizat exemplar și a reușit să ridice o biserică trainică, de zid. La data de 11 mai 1781 a avut loc slujba solemnă de sfințire, condusă de Vichentie, episcopul Caransebeșului și al Vârșețului.

Zugrăvirea interioară s-a făcut însă ceva mai târziu, pe măsură ce se adunau fondurile necesare, abia în anul 1787, în stilul neobizantin al epocii, de către doi maistori și un ucenic, care au rămas cunoscuți doar după prenumele lor, anume Ioan. Pavimentul interior a fost realizat din piatra adusă din munții din jur, combinată cu porțiuni de mozaic.

Cum provincia bănățeană a fost pacificată cu greu și doar în jurul capitalei sale din sud, de peste Dunăre, încă mai aveau loc incursiuni ale trupelor turcești, deloc împăcate cu gândul că au pierdut controlul asupra locurilor.

În timpul masivei incursiuni turcești din timpul războiului din anii 1788–1791, biserica a fost grav avariată, mai cu seamă proaspetele zugrăveli, dar și altarul, deoarece trupele otomane au folosit biserica drept sediu de campanie în timpul luptelor cu armata habsburgică.
Turla bisericii este tributară stilului baroc târziu, des folosit în această zonă, și a fost dotată cu trei clopote. Două din ele au fost executate în atelierele de turnătorie din Timișoara, la 1790 și 1791, iar unul a venit, în anul 1796, tocmai de la Graz.

Au mai urmat și alte lucrări de renovare. Acestea s-au terminat în 18 octombrie 1808. Mare parte din fondurile necesare au fost puse la dispoziție de negustorul cărășan Manoilă Stancovici și soața acestuia, Marta.

Sigur că timpul nu a iertat nici această biserică a orașului. Au mai avut loc alte și alte lucrări de renovare.

În anul 1855, turnul a primit în nou înveliș, din tablă de cupru, iar la restul acoperișului s-a fost folosită tablă obișnuită. După trecerea Banatului în administrare românească, în anul 1927, biserica s-a zugrăvit din nou, la exterior, și s-a refăcut acoperișul și învelitoarea turnului de către meșterul Dimitrie Călțun.

Deși puterea populară instaurată după 1945 nu punea mare preț pe biserici, s-a reușit o nouă renovare în anul 1960, când picturile și zugrăveala bisericii au fost reîmprospătate de pictorul Petru Lazăr și de meșterii zugravi Dimitrie Călina și Nicolae Ambruș, iar învelitoarea de tablă a fost înlocuită iar.

Lucrări ample de reabilitare s-au făcut și în cursul anilor 2006–2008: pavarea interiorului, pictarea naosului și a pronaosului (iconostasul și absida altarului au pictură veche), schimbarea mobilierului, refacerea tencuielii interioare și a acoperișului.

Dar ceva mai departe de zarva orașului, dincolo de Parcul Teiuș, se mai află un alt lăcaș de cult interesant.

Despre existența unui așezământ monastic în Caransebeș sau în imediata sa vecinătate nu sunt marturii înscrise în documente. Însă dăinuie un fel de legendă, transmisă din generație în generație, în legătură cu un loc (poate o troiță), numit „Crucea verde”, ce se afla undeva în apropiere unui izvor de apă, numit „Izvorul călugărului”. Această poveste ar putea fi mărturia orală că, probabil, odată, pe aceste dealuri, s-a nevoit vreun cuvios pustnic sau călugăr. Cum izvorul încă mai curge lin la vale în parcul Teiuș, o fi o legătură între cele amintite de cei din alte timpuri.

În cetatea Caransebeșului, încă din secolele al XIV-lea și al XV-lea, este atestată documentar funcționarea unui centru episcopal. Este credibilă părerea că trebuiau să existe și așezăminte monahale.
Cine trece calea ferată și mai merge doi-trei kilometri are surpriza să găsească o oază de liniște naturală, dar și sufletească, la o margine de pădure de tei. Printre copaci se găsește mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului” Teiuș.

Aceasta e mult mai nouă și nu poartă încărcătura istorică a veacurilor. Este ridicată acum, pe vremea noastră, prin strădania unor oameni de mare ispravă.

În toamna anului 1998, într-o şedinţă a Consiliului Eparhial al Episcopiei Caransebeşului, s-a hotărât construirea unui aşezământ monahal în oraşul de reşedinţă şi numirea ca egumen al acestuia a ieromonahului Iustinian Tibil, originar din părţile Maramureşului, din nordul țării, dar școlit la Facultatea de Teologie din Arad. Părintelui Iustinian i s-a încredințat suplinirea parohiilor Borlova și Sadova Nouă. Câțiva localnici, între care preotul Rusalin Simeria şi fiul său Petru, alături de familia Ioana și Mihai Tomescu, au donat terenul pentru construcţia noului lăcaş. La începuturi, când încă nu existau clădirile de acum, părintele a viețuit într-un sălaș al familiei Tomescu din marginea pădurii.

Cu sprijin bănesc de la credincioși, în destul de scurt timp s-a pornit la treabă. La 17 iulie 1999 s-a slujit aici, pentru prima oară, Sfânta Liturghie, în prima biserică ridicată din tablă ondulată. Data este considerată ca fiind cea de înființare a mănăstirii. Acest așezământ monahal, pus sub ocrotirea Maicii Domnului, şi-a serbat pentru prima dată hramul în 15 august 1999, prin purtarea de grijă a episcopului Laurenţiu Streza al Caransebeşului, când s-a pus şi piatra de temelie a bisericii mănăstirești. Serviciul religios a fost dus la bun sfârșit de un sobor de 40 de preoți.

La 1 decembrie 1999 a fost finalizat corpul administrativ al aşezământului monahal. Apoi s-a înălţat altarul de vară, în anul 2000, în formă de cruce, cu pictură neobizantină executată pe pânză aplicată, unde se slujea până la terminarea lucrărilor la biserica mare.
A urmat construirea şi târnosirea bisericii cu hramul Adormirea Maicii Domnului (15 august), a prestolului de vară al mănăstirii (hram Înălţarea Sfintei Cruci), a stăreţiei şi anexelor gospodăreşti aferente corpului de chilii.

Un important sprijin a mai venit și de la oameni binevoitori precum doamna Elena Crișan din Arad sau fratele părintelui, Cornel Tibil.
Este demn de semnalat că, pe lângă biserica zidită din piatră și cărămidă, se mai află și una din lemn, construită după model maramureșean. Aceasta aduce aminte, prin liniile sale zvelte, elongate, de locurile natale ale starețului. Biserica fost demontată din grădina familiei Tibil din Maramureș și adusă pe locul vechii capele, în 2002, lângă altarul de vară.

Lucrările de pictură de la altarul de vară au fost executate de pictorul Ioan Botiş, iar cele de la biserica mare de piatră au fost făcute de Radu Moldovan, un ucenic al celui dintâi.

Iconostasul este sculptat din lemn de stejar, după un model adus din Grecia de meşteri din Târgu Neamţ. El este mai mic în înălţime decât în mod firesc, pentru a se vedea cât mai bine chipul Maicii Domnului. Credincioșii veniți din toate zările se pot reculege la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului cu pruncul în braţe, din anul 1767, donată de o familie din SUA pentru momentul de înălţare duhovnicească pe care această familie l-a trăit la Mănăstirea Teiuş.
Biserica de lemn poartă hramul Sfântul Mare Mucenic Mina, iar târnosirea sa a avut loc în anul 2002. În 2009, în Duminica închinată Sfinţilor Români, Preasfinţitul Lucian, Episcopul Caransebeşului, a târnosit paraclisul de iarnă al Mănăstirii (hram Sfântul Ierarh Nicolae). În acelaşi an, la împlinirea unui deceniu de viaţă monahală în slujba Bisericii bănăţene, părintele stareţ Protosinghelul Iustinian Tibil a fost ridicat la rangul de arhimandrit.
Cunoscătorii asemuiesc locurile cu dealurile acoperite cu măslini de pe lângă Efes, din Asia Minor, unde, conform legendelor, însăși Maica Domnului ar fi viețuit mai mulți ani înainte de ridicarea sa la ceruri.
Toate aceste sunt motive temeinice ca orice călător să poposească ore sau chiar zile în Caransebeș și în parcurile și pădurile din jur. Cu siguranță, multe alte taine i se vor mai deschide privirii.