,,Asasinii economici și politici” ai țării numite România

1023

De câteva zile, o bună parte a presei s-a inflamat, marcată fiind de subiectul „reîncălzit” al autonomiei Ținutului Secuiesc. În sine, subiectul pare să fi devenit un bun substituent al epidemiei de COVID-19 (pentru cei care vor cu tot dinadinsul să ne țină „în priză”) și, totodată, o problemă bună de dezbătut și de disputat între cei care, pe de-o parte, se tem ca nu cumva eventuala recunoaștere, prin lege, a autonomiei Ținutului Secuiesc, să ducă la compromiterea integrității teritoriale a României și cei care, pe de altă parte, cred că, în sine, acest subiect al veșnicei revendicări, de către minoritatea maghiară, a autonomiei teritoriale a aceluiași Ținut, este un bun pretext pentru a distrage atenția de la problemele cu adevărat importante ale României.

Cu riscul de a deveni plictisitor, îmi permit, totuși, să le reamintesc tuturor celor angajați în discuțiile legate de „problema maghiară din România” că art. 18 din Constituția Republicii Populare Române stabilea că, din punct de vedere administrativ-teritorial, Statul Român se împărțea în 18 regiuni, și anume Arad, Bacău, Baia Mare, Bârlad, București, Cluj, Constanta, Craiova, Galați, Hunedoara, Iași, Oradea, Pitești, Ploiești, Stalin (actualul Brașov), Suceava, Timișoara și Regiunea Autonomă Maghiară, care, la rândul ei, avea centrul administrativ la Târgul Mureș și cuprindea 9 raioane: Ciuc, Gheorgheni, Odorhei, Reghin, Sângeorgiu de Pădure, Sf. Gheorghe, Târgu-Mureș, Târgu-Secuiesc, Toplița [art. 19 din Constituția R.P.R. din 1952]. Această situație a rezistat până la intrarea în vigoare a Constituției Republicii Socialiste România din anul 1965.

Actuala Constituție a României – intrată în vigoare în anul 1991 și revizuită în anul 2003 – cuprinde câteva prevederi de care beneficiază din plin și cetățenii români, de naționalitate maghiară. Mă refer la:

(i) art. 6, care stabilește faptul că (1) Statul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând minorităților naționale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identității lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase. (2) Măsurile de protecție luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identității persoanelor aparţinând minorităților naționale trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate şi de nediscriminare în raport cu ceilalți cetăţeni români”;

(ii) art. 32 alin. (3), potrivit căruiaDreptul persoanelor aparţinând minorităților naționale de a învăța limba lor maternă şi dreptul de a putea fi instruite în această limbă sunt garantate; modalitățile de exercitare a acestor drepturi se stabilesc prin lege”;

(iii) art. 120 alin. (2), care stabilește faptul că „În unităţile administrativ-teritoriale în care cetățenii aparţinând unei minorități naționale au o pondere semnificativă se asigură folosirea limbii minorității naționale respective în scris şi oral în relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu serviciile publice deconcentrate, în condiţiile prevăzute de legea organică”;

(iv) art. 128 alin. (1) fraza a II-a, potrivit căruia „Cetățenii români aparţinând minorităților naționale au dreptul să se exprime în limba maternă în faţa instanţelor de judecată, în condiţiile legii organice”.

Față de dispozițiile de mai sus, cred că „forțarea” consecventă a unei mai profunde autonomii, de care să beneficieze minoritatea maghiară din România, este – în sine – o atitudine cel puțin necuviincioasă a reprezentanților politici ai acestei minorități. Mi se pare că aceștia uită – sau se fac că uită – că, totuși, România este, printre altele „stat unitar și indivizibil” [art. 1 alin. (1) din actuala Constituție] și, mai mult decât atât, patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenență politică, de avere sau de origine socială” [art. 4 alin. (2) din actuala noastră Constituție]. O patrie în care autonomia locală nu poate fi decât administrativă și financiară, nu însă și politică!

Dragi concetățeni de naționalitate maghiară, nu există autonomie politică în interiorul unui stat unitar! Iar dacă veți continua să cultivați această idee a autonomiei politice a Ținutului Secuiesc, s-ar putea să se găsească cineva să sesizeze Curtea noastră Constituțională cu o contestație privitoare la constituționalitatea Uniunii Naționale a Maghiarilor din România ori a oricărei alte formațiuni politice (maghiare sau de altă „naționalitate”) – în condițiile art. 146 lit. k) din Constituție – și să vă treziți, într-o bună zi, că sunteți plasați în afara legii. Uitați-vă cu atenție la Catalonia spaniolă. Credeți dumneavoastră că vreun stat membru al Uniunii Europene (exceptând poate Ungaria) v-ar sări în ajutor? Sincer, mă îndoiesc. Dumneavoastră nu v-ați bucurat niciodată de mai multă autonomie, în cadrul Statului Român, decât aceea de care vă bucurați astăzi. Nu ar fi păcat să compromiteți viabilitatea acestui model, forțând obținerea unui statut care are aerul unei independențe politice și care atentează grav la integritatea teritorială a României? Riscați, dragii mei concetățeni, să aruncați România într-un scenariu pe care fosta Iugoslavie l-a trăit în anii ʹ90 ai secolului trecut. Și ar fi păcat. Pentru tinerețea fiilor acestei țări, pentru mamele care își vor sfâșia carnea de durerea pierderii lor și pentru cele două Națiuni (maghiară și română sau română și maghiară) care – geografic, istoric și, în ultimele decenii, politic – au fost, sunt și vor fi silite că con-viețuiască (în trecut, în lagărul comunist, azi, în Uniunea Europeană, ieri, în Pactul de la Varșovia, azi și – sper eu – mâine, în Pactul Nord-Atlantic.

Din păcate pentru Dv., Stimate Domnule Iohanis, ați reacționat rău la acest subiect. Deși social-democrații au viciile și păcatele lor, neinspirând foarte multă încredere, lor nu li se poate reproșa faptul că un aiuritor proiect legislativ, având ca obiect consfințirea de jure a autonomiei teritoriale a Ținutului Secuiesc, a trecut pe calea „aprobării (legislative) tacite”. Dv. ar fi trebuit să știți – pentru că, nu am nicio îndoială, foarte pricepuții Dv. consilieri în ale dreptului constituțional știu – că adoptarea tacită a unui proiect de lege, la nivelul primei Camere sesizate (în care un asemenea proiect ajunge), a fost gândită de legiuitorul revizuent al Constituției noastre, doar ca un instrument menit să crească viteza procesului legislativ. Un proiect legislativ adoptat tacit de către una din cele două Camere ale Parlamentului nu poate fi adoptat altfel decât cu dezbateri în cealaltă Cameră, care, în cazul proiectului privind eventuala recunoașterea unei autonomii teritoriale a Ținutului Secuiesc, urma să fie Senatul. În pus, nicio lege adoptată de Parlament nu poate intra în vioare decât numai după promulgarea ei de către Președintele României – adică de către Dv., Domnule Iohannis! – cel care, înainte de a consuma acest gest procedural, avea posibilitatea de a retrimite legea adoptată, în Parlament, cu solicitarea de a fi reexaminată sau de a o ataca la Curtea Constituțională. Astfel stând lucrurile, Domnule Președinte Iohannis, Dv. nu puteați manipula într-un asemenea hal acest popor (foarte puțin știutor de carte juridică!), pretinzând că social-democrații, înhăitați cu reprezentanții politici ai maghiarimii din România, puneau la cale răpirea Transilvaniei.

În România, U.D.M.R.-ul este, în sine, o problemă. Deși sunt mulți care pretind că această Uniune este un partid politic, în realitate, ea este totalmente lipsită de orice identitate ideologică. Scopul acestei formațiuni este unul și numai unul: de a lărgi – cât și cum se poate, cantitativ și, mai ales, calitativ – drepturile colective ale minorității maghiare din România. Suntem sau nu dispuși să recunoaștem, părerea mea este că această entitate politică are potențialul unui cal troian. În ultimii 30 de ani, mai toate partidele autohtone s-au înghesuit să guverneze împreună sau alături de U.D.M.R., pentru că – nu-i așa? – era nevoie de el pentru a forma majorități politice convingătoare. S-a ajuns până într-acolo încât, pe malurile Dâmboviței, ajunsese să circule o vorbă dureroasă: în România, se organizează alegeri parlamentare doar pentru a se stabili cu cine urmează U.D.M.R. să intre la guvernare. Chiar și Dv., Stimate Domnule Președinte Iohannis, știți aceste lucruri și, mărturisesc, mă așteptam să spuneți lucrurilor pe nume. Atacurile la adresa integrității teritoriale a României vin (și) pe fundalul unui statut economic precar, din care această țară nu este capabilă să iasă de decenii și la existența și asumarea căruia au contribuit din plin mai toți politicienii noștri, începând cu social-democrații (foștii Dv. aliați, cu sprijinul cărora mai aveați puțin și ajungeați prim-ministru, numai că s-a opus Dl. Băsescu), continuând cu democrat-liberalii (cei care, înainte de a-și da obștescul sfârșit, sufocați de faptul că P.S.D.-ul le stătea în gât, au reușit să aglutineze întregul Partid Național Liberal, cu defunctul Quintus cu tot) și terminând cu actualii liberali (aceia altoiți copios cu democrat-liberali). Toți acești „asasini economici” au acționat în cârdășie cu unul și același U.D.M.R., cel care, astăzi, insistă că România ar trebui să renunțe la caracterul ei de stat național, unitar și indivizibil.

Ce ziceți, Domnule Președinte, în aceste condiții – de care, cumva de-a valma, mi-am adus aminte – pot eu să am încredere în Dv. și mai ales în acel „Jó napot” al Dv.?

LĂSAȚI UN MESAJ