Anatomia unei tranziții (în)frânte

117

Privim cu consternare convulsiile clasei politice românești în pseudo-tentativa acesteia de a crea un guvern de uniune (națională?) și observăm că nu are nimic de propus. Măsuri circumstanțiale sau banal-formal-retorice, personaje fără contur, uneori grotești, deseori fără gramatică și fără dicționar. Și nu suntem singurii — situații similare se petrec în întreg spațiul central-european, fie că achiesăm la realitatea acestei regiuni, fie că o contestăm. Saga tranziției, încheiate sau nu, parcurse ori doar bifate, nu a ajuns, propriu-zis, nicăieri la obiectivele din manualele analiștilor. Apoi, logodna regiunii cu Europa, anunțată cu mult fast la începutul anilor 2000, s-a transformat într-o conviețuire tot mai dificilă, încărcată cu acuze și avertizări. „Nașii” tradiționali într-o asemenea poveste nu mai sunt printre noi, iar neînțelegerile ascut săbiile în loc să deschidă calea cunoașterii reciproce și a soluționării suspiciunilor.

Pe de altă parte, suntem abia la începutul diagnosticării obiective a situației, deoarece vălul iluziilor și al ambițiilor de bibliotecă se ridică incredibil de greu. Vom spune, pentru cei mai mulți cititori, faptul că am ajuns aici pe spinarea unui lung șir de teorii politice, fundamentate rațional, dar foarte vag conectate cu realitatea. Lumea aceasta, central-europeană, ajunsă prizonieră a unui regim politic și social impus și menținut artificial, și-a creat, sub umbrela „Europei”, un model ideal către care elitele culturale încercau să împingă desfășurarea evenimentelor. Fiind un ideal, nu avea nici asentimentul societății, nici răgazul pentru a fi transformat într-un program asumat (cel puțin) majoritar. Ieșirea din totalitarism echivala, în anii ’80–’90, cu saltul (aproape) automat sub această umbrelă despre a cărei fezabilitate și reziliență nu se știa mai nimic, postulându-se, în schimb, foarte multe. Ținta era un construct cultural-politic, iar axioma de bază era aceea că un model susținut/propus de către elite avea să fie îmbrățișat cel puțin de o bună parte a populației, de mult căutata majoritate critică. Ceea ce nu doar că nu s-a întâmplat, ci, sub stindardul „băi, elită!”, pilonii vechiului regim au reușit să submineze o cutumă veche a lumii rurale, aceea de respect față de cei învățați. Cunoscutul ucaz al omogenizării la nivelul mediu sau sub-mediu și-a găsit, abia acum, împlinirea deplină, deschizând oportunități clare pentru populism, relativizare, autoritarism mascat.

O altă mantră a fost cea a asumării fără rezerve a modelului democrației (hyper) liberale drept unică alternativă a tunelului din care ieșeam, fără a se fi analizat dacă acest drum avea (sau nu) antecedente, tradiții, rădăcini, adică șanse de a fi operaționalizat. Or, ceea ce vedem din ce în ce mai clar este o incredibilă varietate de abordări, de (pretinse) alternative la modelul liberal, după chipul și asemănarea celor care, prin acest discurs, își promovează interesele. Niciodată nu a existat vreun consens social asupra tipului de regim post-totalitar, nici măcar o discuție cu publicul. Nu avem o cultură politică măcar de nivel mediu spre a spera la șansele unei conversații argumentate, nici personalități publice doritoare să se (!) investească în așa ceva. Și chiar dacă în unele țări, precum Polonia și Cehia, universitățile flotante au marcat încercarea de a crea insule de cultură politică și instituțională, la nivelul populației majoritare, desideratul a rămas neatins. Pentru foarte mulți, cultura politică semnifică (încă) un soi de informare politică de tristă amintire, iar profesorii sau jurnaliștii contemporani nu depun mari eforturi în a schimba percepția. Cât despre cultura juridică a politicienilor, mai bine renunțăm la întrebare. Iar, de aici, simpla menționare a vreunei culturi contractuale e deja glumă de prost gust. De la relațiile inter-umane la respectarea contractului social intern sau european, toate stau sub masca dublei gândiri și a multiplei aplicări. Una este strategia personală pe care și-o propune un individ, altceva este un proiect societal lipsit de suport. Așadar, se dorea ieșirea din totalitarism, dar fără vreo direcție clar definită. Iar aici a fost identificat spațiu suficient pentru ca oștenii vechiului regim să-și creeze, nestingheriți, ringul pentru piruetele proprii, cu sensuri doar de șefii lor știute, până într-acolo încât să facă în continuare ceea ce au fost antrenați: să protejeze și să promoveze tacit regimul din care toți ceilalți credeau că au ieșit; să distorsioneze proiecte și să dezmembreze partide, să dezarticuleze energii, să răspândească acele informații care pot dezarma oamenii cu inițiativă, naivii și curajoșii. Iar când acești oșteni își adaugă un plus de voce din partea celor care, oricum, nu înțeleg prea multe și pentru că sunt ținuți intenționat la acest nivel, misiunea e îndeplinită: Europa ne folosește, democrația e rea, liberalismul e toxic. Singura cale acceptabilă este, în accepțiunea lor, continuarea status quo ante în care ei își păstrează rolurile, privilegile, puterea asupra celorlalți, decizia și sferele de influență. Faptul că cei mulți nu înțeleg mai nimic e un bonus, nicidecum o lacună a celor treizeci de ani de pretinsă „tranziție”.

Al treilea cadru (de)formatant este cel al percepției „vechii Europe” despre noi. Cu o educație ce preia tale quale teoria economică a lui Wallerstein et co. despre geneza și evoluția economiei mondiale în Vest, „înapoierea” Estului devine un fapt sub-înțeles, ceea ce motivează includerea acestor țări într-o categorie secundară de subiecți. Iar aici viziunea aproape mitică a elitelor anilor ’80 despre „Europa” întâlnește sentimentul de superioritate al „celorlalți” și se întoarce asupra societăților „de acasă” pentru a asista neputincioasă la transformarea încrederii și a speranței pro-europene într-un negativism și o lectură clișeizantă privitoare la Uniunea Europeană și la funcționarea ei. Urmează, desigur, blamarea elitelor de favorizare a unui pact cu „coloniștii” împotriva unor interese naționale despre care e greu să se spună trei cuvinte, dar care sunt evocate ori de câte ori aceasta poate infuza un plus de solidaritate într-o lume oricum fracturată. Moment în care populismul e așteptat cu covorul roșu și fanfară!

Miturile tranziției

Dacă „întoarcerea în Europa” a avut, asupra țărilor central-europene, un efect aproape similar cu cel al întoarcerii Medeii în Elada antică, nici pasul secund, al tranziției, nu a beneficiat de mai mult realism. Avem pe piață o bibliotecă întreagă de literatură „tranzitologică”, cu prescripții și estimări, numai că ceea ce nu s-a (prea) remarcat (decât cu extrem de izolate excepții) este că această literatură pornește cartezian, teoretic de la o definiție a totalitarismului la fel de teoretică, bună pentru toate țările în cauză, construind reguli și condiționalități cu palide rădăcini în realitate. Așadar, un model al ieșirii din totalitarism e continuat cu un altul, al tranziției obligatorii care parcurge o suită de etape și se grăbește să îmbrățișeze democrația liberală. Cum era si firesc, evenimentele reale au sabotat programul teoreticienilor, iar azi, atât ei, cât și politicienii pe care i-au „moșit” și promovat se minunează de efecte. Nici Cehia nu mai este așa cum o visase Havel, iar Ungaria are ieșiri „nepotrivite” la fiecare luare de cuvânt. Adică, zilnic. În România, ideologiile arată toate la fel pentru că, de fapt, niciuna nu e ideologie politică, iar cultura juridică ne joacă feste la colț de stradă pentru că umblă cu oglinzi deformate în care ne contemplăm netrebnicia și, vorba lui Noica, „lăutărismul”. Să exemplificăm!

Orice dicționar minimal de termeni politici crează o distincție clară între politician, poligarh și secretarul general al partidului. Câte o funcție pentru fiecare tip de regim politic aflat, azi, în act. Politicianul ar avea doar puteri politice, limitate de reglementările juridice în vigoare, nicidecum luând măsuri pentru modificarea acestora ori de câte ori justiția ajunge prea aproape de ograda sa. Poligarhul este, cumva, un personaj de inspirație est-europeană și asiatică, desemnând un individ cu putere politică legitimă pe care, însă, o folosește cu bună știință, pe termen foarte lung, pentru satisfacerea unor interese economice private personale sau de grup privat. Cu secretarul general al partidului/partidelor ar trebui să fim familiarizati. Dar, în acest punct, se impune să întrebăm ce fel de politicieni avem în România? Dezinteresați de avantaje economice, de grupuri de interese? Dezinteresați de orice altceva decât de promovarea interesului public? Căci dacă masa critică a activiștilor politici nu se înscrie în definiția politicianului, se nasc primele dubii, dacă ne aflăm sau nu într-o democrație măcar electivă. Odată instalat în funcție, este politicianul român un instrument al aceluiași interes public sau șef, patron al unui grup care îl susține să parvină și îi protejează funcția ca pe propriile lor feude? Iar colaboratorii săi cei mai apropiați sunt loiali sau dependenți? Sunt birocrați în sensul lui Max Weber, profesioniști ai instituției, sau ajutoare ale poligarhului în funcție?

Tranziția ar fi trebuit să opereze o selecție drastică a pretendenților la funcții publice spre a-i pune în lumină pe cei apți a susține un regim democratic. Adică profesioniști, cât de cât onești și independenți față de curțile politicienilor. O altă clauză a tranziției ne așeza în „curba de tip J”. Aceasta, în limbajul economiștilor, spunea că orice reformă serioasă începe printr-o diminuare temporară a puterii și veniturilor celor mulți spre a determina apoi ridicarea bunăstării majorității, fără a prejudicia pe cei ce deja se aflau peste media societății. Cu cât reformele puteau fi proiectate a acționa mai profund în mecanismele socio-economice, cu atât ieșirea din penurie, din insecuritate economică și din complexul de inferioritate s-ar fi produs mai repede, tocmai pentru că numeroase liberalizări de preț, de proceduri ar fi avut loc simultan, producând efecte cumulate. Reciproca e dezarmant de cunoscută. „Nu e momentul” unor reforme structurale, lumea e săracă, trebuie să mai așteptăm. Și au trecut trei decenii care, în loc să pună reforma în act, au prelungit staționarea într-o etapă chiar mai degradantă pentru mulți, decât cea din care ieșiseră, cu beneficiul multiplicării poligarhilor. În fața acestei situații aparent fără ieșire și, oricum, lipsiti de mijloacele necesare, mulți români, precum și unguri sa polonezi, s-au întors spre economia informală, a relațiilor personale sau al micilor afaceri de familie, capabile doar să prelungească agonia în loc să-i reteze rădăcinile.

La începutul „tranziției” s-a pretins că economia de piață avea mecanismele de autoreglare și autoorganizare care o vor ajuta să „iasă din curba-J”. Ceea ce nu s-a spus este că economia de piață ar trebui lăsată să-și activeze și articuleze aceste mecanisme în loc de a i le submina ori de câte ori se găsea ocazia spre a o decredibiliza azi și a-i întoarce pe oameni la căutarea unui stat protecționist, la invocarea bunăvoinței „statului” în loc de a se bucura, deja, de bunăstarea voinței — dacă ni se permite un joc de cuvinte. Este economia de piață capabilă sau nu să coordoneze tranziția? Această întrebare poate ar trebui „tradusă” în formula: ne dorim economie de piață, concurență și prețuri determinate de nevoie și de calitatea bunului? Să privim spre instituțiile publice ca să vedem câte sinecuri se creează pe acolo și, mai cu seamă, cine le ocupă, cine ia decizii? În afara concurenței mânuite din culise prin amici și rubedenii, câți „amărășteni” sunt dispuși să se supună în mod continuu testului pieței, cu riscul să mai și piardă? Din educație până în administrația publică, principiul meritocrației este atât de deplasat mimat, încât și-a pierdut funcțiile lui de bază. Și, oare, nu aceasta a fost „pohta ce-au pohtit” cei ce nu au agreat niciodată democrația liberală, iar azi se întrec între ei în desfigurarea acesteia?

Motorul organismului social nu este vreun consens asupra tipului de societate dorit, pentru că o asemenea înțelegere nu poate fi atinsă decât de căre oameni care înțeleg măcar întrebarea. Cultura politică nu a fost și nu este o prioritate nici în școală, nici în presă, pentru că spune prea multe. Ar fi nevoie, apoi, de un liant, un proiect societal, un ansamblu de valori care, împreună, să definească un profil. În Ungaria se numește „constituția ascunsă”. Și e criticat de constituționaliști pentru radicalitate și pentru promovarea biopoliticului. La noi, mulți juriști preferă lupta politică pentru că li se pare mai virilă, hrănitoare de orgoliu și de iluzia puterii. Cum să promoveze ei constituționalismul juridic din moment ce se răsfață în deliciile politicii de cartier? Și cum niciodată nu a fost un moment optim pentru identificarea celor care ne-au ținut în loc, rămânem pe mai departe în curtea din spate a poligarhilor, departe de normele juridice și mult mai departe de democrația liberală pe care, odinioară, credeam că o vom crea și la noi.

LĂSAȚI UN MESAJ