Potențialul agricol al județului Timiș este unul de invidiat de orice fermier din țară sau din lume datorită solurilor de foarte bună calitate ale acestei zone. Să nu uităm că centura de cernoziom negru (cernoziomuri levigate și cernoziomuri de fânețe) din partea de vest a județului este considerată de specialiștii străini ca fiind de o calitate excepțională. Privind, și numai în treacăt, harta României, vedem că județul Timiș are cea mai întinsă suprafață și, implicit, cea mai mare suprafață agricolă. Câteva cifre vorbesc de la sine. Timișul ocupă locul întâi pe țară atât în ceea ce privește suprafața agricolă, cât și cea arabilă. Județul are o suprafață agricolă de 693.034 ha, din care suprafață arabilă — 530.808 ha, plantații pomicole — 8.503 ha, plantații viticole — 3.803 ha, pășuni — 121.814 ha, fânețe — 28.106 ha.
Solul județului nostru oferă condiții prielnice pentru cultura plantelor agricole, îndeosebi pentru cultura cerealelor, dar și a plantelor tehnice (grâu, secară, triticale, orz, orzoaică, ovăz, porumb, floarea-soarelui, sorg, soia, hrișcă, mei, rapiță, mac, hamei, cânepă și tutun), a pomilor fructiferi și viței-de-vie. De fapt, cam orice se poate cultiva, cu succes, aici. Chiar și plantelor exotice le merge foarte bine. În secolele XVIII și XIX și până la Al Doilea Război Mondial orezul din sudul județului era de o calitate ieșită din comun, concurându-l pe cel italian. S-a încercat inclusiv producerea bumbacului, dar culturile au sucombat din motive independente de agricultori și de calitatea solului.
Alte culturi au dispărut cu timpul, din cauze ce țin de o politică prost înțeleasă și la fel de prost aplicată. Tutunul nu se mai cultivă din motive de concurență cu marile firme externe. Cânepa a fost aproape exterminată de pe ogoare din pricini cât se poate de ciudate, care nu au nicio legătură cu realitatea. Niște politicieni au vrut să combată consumul de droguri și au interzis planta, deși aceasta era cu totul alta decât mult incriminata cânepă indiană. Rezultatul? Drogurile au proliferat, iar economia românească este, în prezent, lipsită de o plantă cu o sumedenie de întrebuințări benefice.
Sfecla de zahăr, atât de rentabilă și atât de îndrăgită de paori, se produce acum în cantități homeopatice. A fost preferat importul de zahăr din trestie, în dauna producției interne de sfeclă.
Dar oare acest uriaș potențial agricol a fost folosit rațional și la parametri optimi, ca să nu zicem la maximum? Răspunsul este, mai degrabă, nu.
În perioada economiei centralizate se obțineau recolte mari, însă mincinoase. Acum se încearcă o revitalizare a agriculturii, dar încă ne aflăm departe de acele producții de „pomină” din anii ’70 și ’80 ai secolului trecut.
În epoca „socialismului în floare”, numită și „de tristă amintire”, economia, bazată pe o dezvoltare intensivă, pe alocuri cu accente de grandomanie, avea nevoie de valută forte pentru noi și noi investiții, fie ele necesare, fie nu. O bună parte din această valută era asigurată și de agricultura intensivă a județului nostru. Orice se producea pe ogoarele ori dealurile bănățene se valorifica cu repeziciune pe piețele externe. De aici, și aparentul paradox, care nu era îndeajuns explicat, conform căruia, în cel mai fertil și „bogat” județ, nu se trăia cu mult mai bine decât în restul țării. Acolo unde nivelul de trai era mai ridicat, nu era meritul conducerii de stat și de partid, ci unor inițiative locale.
Unele din comunele județului aveau parte și de ferme agricole mai dezvoltate, iar de aici invidia celor din alte zone ale țării, ce priveau Timișul ca pe un rai. Dar, în general, tot ce producea agricultura noastră de tip cooperatist (fostele CAP-uri — Cooperative Agricole de Producție și IAS-uri — Întreprinderi Agricole de Stat) se baza pe așa-zisele planuri cincinale, croite prost și nerealist și îndeplinite mai mult lozincard, cu largi ajustări din pix ale datelor reale. Oricum, marile exploatații agricole ale județului erau mai eficiente și mai productive decât cele din restul țării, poate cu excepția Bărăganului și a celor două mari bălți dunărene (a Ialomiței și a Brăilei), devenite insule agricole.
Decădere sau eficientizare?
Din marile ferme de odinioară, cum ar fi cele de la Topolovățu Mare, Lovrin sau Giarmata, nu a rămas mai nimic. Uriașele combinate nu mai există, însă, pe ruinele lor, mai funcționează mici fermieri sau chiar arendași cu potență financiară mai mare, care încearcă să față concurenței de peste hotare sau investitorilor străini ce produc la noi în județ — în special oamenii de afaceri italieni fac treabă bună pe terenurile bănățene. (Unii cârcotași spun că aceștia sunt cam la limita respectării legii, iar profiturile lor sunt îndeobște scoase din țară și nu se regăsesc în totalitate în investiții majore pe plan local.)
Fiindcă a venit vorba de Topolovățu Mare, cunoscutul CAP din localitate a funcționat atât datorită interesului țăranilor, cât și al priceperii președintelui Ioan Josu. Chiar dacă a fost contestat de mulți, acesta a ridicat standardele în agricultura locală la nivel continental pe vremea când nici nu aveai voie să vorbești de Europa. Contestatarii lui pun succesele obținute la Topolovățu mare pe seama relațiilor strânse pe care le-ar fi avut cu „cabinetele 1 și 2 de la București”, respectiv cu celebrul cuplu de la cârma țării. Acesta este doar un mic exemplu despre cum funcționa acea economie agrară „de succes”, dar și șchioapă, deopotrivă. Localitatea Topolovăţu Mare beneficia, înainte de schimbarea de regim din 1989, de ceva la care cei de acum doar visează: o unitate de producție de tip cooperativă, care se ocupa şi cu procesarea legumelor şi fructelor cultivate aici, dar şi cu exportul sucurilor obținute pe piața externă.
Iată ce povestea, la un moment dat, Ovidiu Doţa, primarul comunei Topolovăţu Mare: „M-a durut sufletul că, de fiecare dată când mergeam la diverse consfătuiri sau întâlniri cu colegi de-ai mei, mi se spunea că la Topolovăţu Mare era o fabrică de sucuri pe vremea lui Ceauşescu pe linie directă cu Ceauşescu. Se fabricau sucuri 100% naturale, iar tot ceea ce se fabrica pleca la export. Era o linie de îmbuteliere ca în Germania. A funcţionat până în 1992, după care a început căderea în gol, după moartea domnului Josu, care era preşedinte de CAP — am înţeles că dânsul a pus bazele fabricii… Chiar a fost o tradiţie. Legume, fructe, suc de morcovi, de mere — Topolovăţul era renumit pentru aşa ceva. Iar tot ceea ce se producea mergea în Germania”.
Ca o concluzie amară (ca sâmburele de măr): se producea mult și bine, dar ce folos pentru locuitorii județului?! Produsele nu erau nici măcar zărite prin alimentarele socialiste. Cam cum spunea un bătrân specialist în ale câmpului: „fală mare, dar și sărăcie curată”.
Dacă schimbăm puțin registrul temei, rămânând însă tot la agricultură, trebuie spus că fermele-gigant, ce produceau mult, dar cu costuri imense și raportări umflate, s-au transformat în ferme ceva mai mici, însă de mare eficiență, care produc la fel ca oriunde în lume, uneori chiar cu o eficiență mai mare. Dacă înainte erau mari unități agricole, cu zeci de mii de hectare și activități adiacente variate, acum se aplică un sistem mai elastic, în care fermierii se apleacă doar asupra a două-trei activități și se ocupă de cel mult câteva mii de hectare. Iar cei mai pricepuți au profitat de investiții corect coordonate și acum se bucură de roade muncii lor.
Un exemplu de mare succes este complexul agro-zootehnic Maxagro din Gătaia, unde doi frați extrem de implicați au ridicat performanța la cele mai înalte standarde. Dovada priceperii lor este prezența constantă a acestora pe listele laureaților Camerei de Comerț, Industrie și Agricultură Timiș.
Și sunt multe alte exemple pozitive. Ar mai fi de citat și alte localități cu exploatații performante. De pildă, într-un colț de județ este fostul Agromec Cenei, unde, printr-un program de investiții judicioase, s-a ajuns la frumoase performanțe la culturile de cereale.
Subiectul este extrem de vast și aproape imposibil de epuizat. Cert este că la întrebarea „ce am fost și ce am ajuns?” se poate răspunde solomonic: „agricultura timișeană a fost pe timpuri destul de bună, dar avea mari lacune, iar acum este încă mulțumitoare, dar ar putea fi mult mai bună”.
O altfel de concluzie ar putea-o exprima și vorbele înțelepte ale unui om total dedicat agriculturii, care a petrecut o viață pentru roadele pământului, Nicolae Oprea, publicate pe pagina sa de Facebook: „Produsele agricole românești așteaptă să fie cumpărate! În cea mai mare parte naturale, gustoase, fără chimicale, la un preț mai mult decât decent, ele își așteaptă cumpărătorii! Suntem interesați de produsele din marketuri sau supermarketuri, fără gust și culoare, și uităm de bunătățile noastre autohtone! Haideți să ținem și la ai noștri! Uica Laie Bănățanu’!”.
