Primul mare atac aerian ce s-a dezlănțuit asupra Timișoarei în noaptea de 16 iunie 1944 a adus pagube importante nu numai sistemului feroviar ci și orașului în ansamblu. Deși cele mai multe bombe aruncate de avioanele anglo-americane au căzut la Gara de Nord (numită pe atunci „Domnița Elena”) avariind grav și definitiv clădirea istorică dar și anexele și liniile de cale ferată, au fost și multe pagube la clădiri și utilități urbane civile ce nu aveau legătură cu CFR-ul.
Clădirea de, o frumusețe aparte a gării, era ca și distrusă. În forma ei cea mai complexă dăinuia din anul 1906. Cine o vede în cărți poșale din epocă și o compară cu clădirea actuală nici nu o recunoaște. O idee mai bună își face călătorul ce merge până la gara mare din Arad. Cam la fel arata și gara din Timișoara dar ceva mai impozantă, cu etaje și decorațiuni exterioare. O bună parte era încă în picioare dar era înconjurată de tone de moloz căzut de pe laturile clădirii și de pe fațade. Dar nu a rezistat mult. După câteva zile intemperiile au finalizat distrugerea.
În după masa zilei de 24 iunie 1944, nemaiputând susţine greutatea molozului, a plăcilor de tablă contorsionată şi a apei ce se strânsese în urma ploii din noaptea precedentă, tavanul etajului al II-lea al aripii avariate în timpul bombardamentului s-a prăbuşit.
Toate aceste elemente foarte grele au spart şi au tras după el tavanele etajelor inferioare. Sutele de tone de moloz au ajuns până la încăperile din pivniță. Aici au fost mutate o parte din birourile stației.
Au căzut victime sub dărâmături impiegatul de mişcare Ioan Lepădatu, scriitorii de vagoane Teodor Hegeduş şi Ilie Mariş. Deși sună ciudat a exista mult timp o astfel de meserie ce nu avea treabă cu scriitorii de cărți! Erau lucrătorii ce notau diverse indicații pe vagoane cu un capăt de cretă sau un creion chimic. Poate și azi mai dâinuie în anchilozarea societății o astfel de denumire.
Tot cu prilejul nefericit din 24 iunie două persoane, aflate întâmplător pe stradă în fața gării, au fost lovite de cărămizile ieşite prin hăurile care, cu doar câteva zile înainte, reprezentau ferestrele clădirii.
După acest prim atac aerian au mai urmat și alte replici de diverse intensități. Populația era deja oarecum obișnuită, dacă se poate numi obișnuință un prăpăd ce vine din cer și ce era anunțat de sirene doar cu puțin timp în avans.
Bombardamentele ce au urmat s-au repetat cu intensitate sporită. Au fost aruncate bombe incendiare şi explozive, fiind provocate pierderi materiale şi umane. În 20 iunie sunt distruse 24 de clădiri. În data de 23 iunie – 37 de imobile sunt lovite și un număr de alte 39 în 24 iunie.
Dacă la început doar cartierele din vecinătatea gării au fost avariate la următoarele au mai căzut bombe și în centrul orașului.
În împrejurimi mai cad bombe și asupra satului Chișoda și cartierului Fratelia acestea având vina de a se fi aflat prea aproape de calea ferată Timișoara-Stamora și Gara Fratelia.
Nici măcar Catedrala Mitropolitană nu scapă. Deși era încă în șantier în cea mai mare parte edificiul era deja finalizat. Urmau doar lucrări de finisaj, pictură și alte amănunte ce s-au realizat după război. Un imens proiectil de aviație lovește fațada lăcașului chiar deasupra intrării principale pe parte dreaptă cam la nivelul primului etaj la scara ce duce la balconul corului. A pătrus înăuntru dar din fericire nu a explodat. Pagubele fiind minime. Cunoscătorii spun că de fapt au căzut cel puțin două bombe asupra Catedralei. Una din ele, probabil încă activă, se pare că s-ar afla încă în structura clădirii. Dar despre acest aspect vom mai vorbi pe viitor după discuții mai ample cu specialiști ce vor confirma (ori poate dimpotrivă vor infirma) această teorie.
Lovite au fost mai cu seamă cartierele Blașcovici și Ronaț aflate în spatele gării. Case simple ale locuitorilor au rămas fără acoperiș fiind dezvelite de țigle de suflul exploziilor ori au luat foc șarpantele de lemn de la încărcăturile incendiare. Victime umane nu au fost cu excepția celor doi lucrători feroviari de care am pomenit în primul nostru episod. Dar oricum era o lovitură puternică pentru cei nevoiași ce au rămas fără adăpost. Aceștia nu aveau bani să plătească polițele de asigurare ce le-ar fi adus o oarecare despăgubire bănească. Au rămas cu urmele războiului chiar și decenii mai târziu. Pe strada B.P. Hașdeu de mai târziu, peste drum de intrarea sportivilor de la arena CFR, la finalul anilor ’70 și mai târziu încă se mai vedeau pe fațada unor case urmele de schije ce au ciuruit clădirile. Abia mult mai târziu, cam la începutul anilor ’80 au fost renovate și s-au șters rănile războiului. Casele se mai află și acum pe același loc, ba chiar înalțate cu încă un etaj.
Despre arena sportivă Banatul (acum CFR, fostă bază a echipei Chinezul) am mai vorbit cu alt prilej. Distrugerile au lăsat urme adânci terenul și tribunele nu au mai putut fi folosite timp de cinci ani.
Dar la fel de mari pagube civile, sau poate chiar mai însemnate, au fost înregistrate în partea opusă gării, în cartierul Iosefin. AIci erau clădiri mai impozante cu valoare arhitecturală și istorică majoritatea locuite de burghezia orașului și de comercianți mai mult sau mai puțin înstăriți. Am mai amintit de distrugerile suferite de Fabrica de Țigări. Clădirea impozantă ce ocupa aproape un întreg cvartal de pe malul Begăi se afla în imediata vecinătate a liniilor ferate. Nu putea fi trecută cu vedere nici măcar din avion. Aviatorii erau convinși, ori poate aveau date inexacte, că acolo ar fi o importantă cazarmă germană. Fabrica a fost avariată destul de serios dintr-o eroare banală. Ori după limbajul actualizat al militarilor a fost o „victimă colaterală”.
Dar acest prim atacuri aerian nu avea să fie și ultimul. Cei ce conduceau ofensiva aliată împotriva puterilor axei nei erau deloc mulțumiți de rezultatele obținute. Liniile de tren aveau să fie funcționale peste doar câteva zile. O parte din cauze era și faptul că s-au folosit peponderent încărcături incendiare. Dacă ar fi fost mai multe din cele explozive poate pagubele, chiar și cele umane ar fi fost mult amplificate. Trebuia distrus definitiv sistemul feroviar timișorean ce era considerat a fi al treilea ca mărime și importanță după cele din Ploiești și București.
Peste nici trei săptămâni de la primul bombardament aveau din nou să se audă deaspra orașului sunetele sinistre ale sirenelor antiaeriene. De data aceasta ele au sunat în dimineața zile de 3 iulie 1944 la ora 8,50. Acestea sunau conform codului stabilit semnalul de „atenție sporită”.
De la bazele aeriene din sudul Italiei porneau în misiune 97 de bombardiere ce ascundeau în calele lor mortala încărcătură. La destul de scurt timp, la ora 10,35 un nou vuiet al sirenelor anunța „pre alarmă aeriană”. Era semn că militarii trebuiau să ia în primire pozițiile de luptă iar populația civilă să întrerupă orice activitate și să se adăpostească. Bombardamentul din 3 iulie a fost cel mai violent şi devastator.
La ora 11 și un sfert au început să cadă primele bombe asupra peroanelor, liniilor ferate, macazelor dar și magaziilor și depozitelor. Din nou au fost încărcături incendiare dar și explozive. Atacul a fost mai furibund iar după cum descriu contemporanii mult mai bine țintit. Pe multe hectare din complexul feroviar ardea totul. Aproape nu mai exista vreo clădire intactă. Erau fie în flăcari fie dărâmate total.
Rapoartele vremii consemnează printre distrugeri: aripa Jimbolia, magaziile de mărfuri, remizele pentru drezine, dar și clădirea principală numită „Palatul Terminus” unde se aflau comasate majoritatea birourilor Regionalei CFR Timișoara ce au scăpat la precedentul atac . Valoarea însumată a pagubelor materiale a atins proporţii încă și mai mari, depăşind suma de 948.000.000 de lei la valoarea din acei ani.
Lista de pagube cuprindea și: 464 vagoane de diferite feluri lovite. 46 era de nerecuperat iar 418 era distruse în diferite proporții dar mai puteau fi reparate.
După tot dezastrul abătut din cer au fost raportate și victime umane. Dacă poate fi numită șansă, aceast a făcut să fie din nou destul de puțini cei ce au plătit cu viața. Au fost consemnați cinci decedați (telefonistul Ghenadie Lelea, maistrul Constantin Răileanu, lucrătorul de la ateliere Alexandru Ion, paznicul Dumitru Anicolaiesei şi jandarmul C.F.R. Constantin Grigore) şi alți nouă răniți. Populația a învățat destul de repede să folosească adăposturile antiaeriene ce ofereau un minim de protecție împotriva bombelor medii ce cădeau în apropiere. Cele de mare tonaj dacă cădeau direct perpendicular pe o clădire a străpungeau până jos la subsolul adăpost.
Acest ultim bombardament avea să nimicească definitiv gara-monument de arhitectură. Au urmat în timp unele reparații de mântuială pentru a permite continuarea activității. A fost ridicată o nouă clădire din temelii. Mai apoi în anii de început ai puterii populare între 1956-1958 a fost improvizată o clădire amintind de o cazarmă militară nereușită. Mai apoi după anul 1975 începe construcția noii clădiri a gării. Dar proiectul de sorginte constructivisto-avangardistă a fost implementat destul de lăutărește rezultând o clădire greu de catalogat a cărei hidoșenie nu este întrecută decât de mizeria așternută în timp.
Un bilanț făcut în acele zile vorbește de 90 decedați şi 162 victime rănite grav și spitalizate în seria de atacuri aliate.
Cu prilejul acestui mare atac aerian au mai fost avariate și alte obiective economice: moara mare (Prochaska) de pe splaiul Begăi. Era una din stindardele industriei morăritului din Banat fiind dotată cu cele mai performante mașini ce au fost aduse din toată lumea. A mai fost incendiat și depozitul petrolier Unirea de pe actuala cale a Circumvalațiunii aflată în proximitatea peronului regal.
Au mai căzut: țesătoriile Auscher, fabrica de lanțuri aflată chiar în vecinătatea podului de fier (pietonal). Puțini mai știu că Timișoara a avut și o fabrică de chibrituri pe maul opus al canalului Bega. Din acel moment nu a mai avut. A ars aproape în întregime acolo fiind o seamă de materiale puternic inflamabile.
Epopeea militară a Timișoarei din vara anului 1944 nu se încheie aici. Alianțele se schimbă iar bombele continuă să cadă.
După actul de la 23 august vechile alianțe cad. Totul se schimbă radical. Wermacht-ul german devine inamic iar Armata Roșie sovietică, dușmană timp de trei ani, devine brusc partener de luptă împotriva nazismului. Germanii nu vor să cedeze ușor Timișoara și facilitățile militare și de logistică ce le oferea orașul. Ei pornesc o puternică contra ofensivă pe direcția est încercând să recupereze pozițiile pierdute.
În 12 septembrie 1944, în Timişoara intră trupele sovietice, astfel că oraşul de pe malurile Begăi. Bombardamentele continuă venind de data asta din partea germană. Bombele continuă să cadă aduse de aviaţia germană şi de aliații maghiari.
În data de 12 septembrie 1944, ora 12.30, avioanele germane au mitraliat gara Fabric, un alt punct feroviar important ce a scăpat până atunci. Dar acum trebuiau oprite trenurie de aprovizionare ce veneau din est. Au căzut numeroși oameni loviți de gloanțe și schize. Opt din ei decedează.
În noaptea de 30 spre 31 octombrie 1944, Timişoara a fost bombardată de alte trei ori de aviaţia germane-maghiară la câte dou-trei ore distanță. Aceste lovituri au început la 18.30, apoi la la ora 22 şi al treilea val a venit la ora 1.30 noaptea.
La seria lungă de imobile avariate sau distruse se mai adaugă un număr de 188. Mai cad încă zece victime.
Şcoala de renume a surorilor Notre Dame din Iosefin deja avariată mai primește câteva lovituri. Este suficient să se uite un curios la imaginile vechii școli din perioada interbelică și să le compare cu situația de acum. Diferențele, în rău, sunt evidente pentru orice profan. O altă clădirea a pierdut vechiul ei farmec de secol XIX și a căpătat o față mult mai ternă cu o rezolvare simplistă.
Un bilanț aproximativ al anului 1944 arată că au fost nimicuite sau afectate sute, poate către o mie, de imobile. 4000 de cetățeni au orașului au rămas fără locuințe sau locuri de muncă.
Tot ce am povestit despre vara anului 1944 ce a adus foc și sânge în istoria orașului nostru este daor legat de atacurile aeriene venite de cele două părți aflate în conflict. În timp vom mai pomeni și de încleștările terestre ce au continuat în acel an. Asemenea „bătăliei Timișoarei” din anul 1849 a mai urmat una numită asemănător în toamna anului 1944.
