De câteva zile, o ştire mi-a atras atenţia. Primarului Municipiului Baia Mare, dluiCătălin Cherecheș, i se reproşează de către Agenţia Naţională de Integritate faptul că nu ar putea justifica circa 1,5 milioane de euro, sumă prezentă, totuşi, în averea domniei sale. Răspunsul dat de politician la această constatare a fost acela că, printr-un act notarial, a primit această sumă, cu titlu de donaţie, de la mama sa şi că banii ar fi provenit dintr-o vânzare anterioară a unui imobil. 

Acordând dlui Cherecheș prezumţia de bună-credinţă (ce nu va fi suprimată decât numai după ce actul constatator al Agenţiei Naţionale de Integritate se va definitiva, prin epuizarea termenului în care cel vizat îl poate ataca la instanţa specializată de contencios administrativ ori după ce, eventual, această instanţă va respinge, prin hotărâre judecătorească definitivă, acţiunea judiciară în anulare pe care, cel mai probabil, acelaşi domn o va promova împotriva aceluiaşi act constatator), întâmplarea nu poate să nu mă trimită la mult mai cunoscutul episod al „mătuşii Tamara”, istorie care l-a avut ca principal protagonist pe dl Adrian Năstase, fost prim-ministru al Guvernului României. Care va să zică, mama a luat locul mătuşii, dar povestea imobiliară a rămas oarecum aceeaşi. Desigur că nu te poate lăsa indiferent norocul unor politicieni români, ale căror rude — fără afaceri mănoase şi fără cariere profesionale de mare succes — au reuşit să strângă averi extraordinare, pe care un corporatist de top nu le-ar putea aduna decât în vreo şapte vieţi (căci acesta din urmă e gâtuit de ratele aferente creditelor bancare angajate pentru achiziţia unei locuinţe şi a unui autoturism de nivel mediu). Pe bună dreptate, te întrebi care o fi secretul acestei extraordinare reuşite? Să fie oare vorba despre coincidenţa implicării fiilor ori a nepoţilor acestor mame, respectiv a acestor mătuşiîn politica autohtonă de mare amplitudine? Să fi descoperit aceste mame şi aceste mătuşi secretul acumulărilor masive de capital, prin mijlocirea unor mecanisme pe care nici clasicii ştiinţelor economice Adam Smith şi David Ricardo nu au reuşit nici să le identifice şi nici să le înţeleagă? Cel mai probabil, răspunsul la aceste trei întrebări trebuie căutat în catacombele anilor ’90, perioadă în care România s-a comportat ca un fel de „vest sălbatic”, ca un soi de „no man’s land”, fără reguli stricte, fără autorităţi capabile să înţeleagă ceva ori să ia vreo măsură împotriva fenomenului de deşertificare economică a României. 

Un prim-ministru de atunci, dl Petre Roman, ne livra ideea că, în fond şi la urma urmei, economia României este un morman de fiare vechi, astfel că s-ar impune să scăpăm rapid de acest balast, care costă mult prea mult bugetul (şi aşa sărac) al unei ţări proaspăt ieşite din trauma regimului de democraţie populară. În consecinţă, tot atunci au început transferurile — pe nimic sau cu titlu gratuit — a activelor marilor întreprinderi ale statului, de la acesta la tot felul de indivizi, al căror merit nu a fost altul decât acela că s-au aflat, la momentul potrivit, în locul potrivit. Foşti ofiţeri ai securităţii Republicii Socialiste Românie, directori ai întreprinderilor de stat, ingineri şefi de secţii industriale, lideri de sindicat, contabili, şefi de pe la tineretul comunist ori de pe la alte organizaţii de masă şi obşteşti au crezut că sunt perfect îndreptăţiţi să îşi aproprie o serie întreagă de bunuri (de mare şi de foarte mare valoare) care, pentru că aparţineau întregului popor, în realitate — nu-i aşa! — nu aparţineau nimănui, astfel că raptul nici nu era atât de grav. Cumva trebuia să (re)nască sistemul economic capitalist şi în România, care nu mai era nici republică (adică, în sensul clasicului drept roman, un lucru al tuturor) şi nici socialistă (căci tocmai ce stabilirăm, la finele lui 1989, că socialismul, mai ales în politică şi îndeosebi în economie, trebuie aruncat peste bord). 

Efectele acestei atitudini le consumăm azi. Exponenţii unui grup de înavuţiţi prin mijloace sulfuroase ori descendenţii lor plini de infatuare joacă rolul politicianului de mare succes. Oamenii aceştia nu au nimic în comun cu spiritul capitalismului etic (acum îmi dau seama cât de prost a fost bătrânul Max Weber), ci sunt rezultatul unui jaf sistematizat. Dramatic este că, în egală măsură, realităţile politico-instituţionale, dar şi cele economice, în mijlocul cărora suntem astăzi siliţi să trăim, sunt rezultatul unor ambiguităţi mortale. În spatele vieţii noastre politice stau fapte şi evenimente care se străduiesc să se ascundă fie în spaţiul unei revoluţii, fie în cel al unei lovituri de stat; îndărătul statutului economic al multor exponenţi ai acestei vieţi politice se găsesc poveşti legate de ceţurile dense ce se ridică deasupra privatizărilor şi transferurilor de active (de la Stat la tot felul de „privaţi astfel privatizaţi”) care au avut loc în abulicii ani ’90. Rezultatul: o Românie astăzi prăfuită, care cu greu se trezeşte din lipotimia trecerii de la comunismul în curs de edificare (căci nici pe acela nu am fost capabili să-l atingem) la capitalismul despre care, în 1989, cei mai mulţi dintre români nu ştiau aproape nimic. 

Practic, praful e peste tot: peste căile noastre rutiere (care lipsesc ori sunt de proastă calitate), peste şcolile şi peste spitalele noastre, peste administraţia noastră şi, nu în ultimul rând, peste oamenii acestei ţări. Şi, din păcate, se șterge greu.