Singura deturnare de avion civil din România comunistă

862

La 27 mai 1971 avea loc prima și ultima deturnare de avion din perioada comunistă. Pe scurt: șase bărbați au intrat pe aeroportul din Oradea, au luat ostateci echipajul și cei 16 pasageri ai cursei de București și au forțat decolarea. După un zbor cu peripeții, au aterizat, însă, la Viena.

Momentul zero al acțiunii este povestit de Bihoreanul: „Moskvici-ul traversează pista aeroportului cu roţile fluierând. Pasagerii întorc capetele miraţi. Brusc, timpul curge sacadat. Patru bărbaţi înarmaţi ţâşnesc din maşină. Alţi doi fug spre avion. Paznicul încearcă zadarnic să-şi încarce pistolul, atacatorii îl pun la pământ cu lovituri de pumn şi pat de armă. Mâinile sus! Nu mişcaţi!, urlă o matahală, iar puşca de vânătoare cu ţeava retezată luceşte ameninţător. Când gura armei scuipă foc, bubuitura trezeşte brusc mulţimea. Terorişti!, urlă un pasager.”

Cel care a pus la cale întregul plan a fost Adalbert Moka, pe atunci, mecanic. L-au însoțit în temerara sa acțiune: Robert Vámos, Sándor Miheller, János Weizer și frații János și Jozsef Papp. Toți aveau vârste cuprinse între 19 şi 29 de ani.

„Am plănuit lovitura luni de zile. O armă am luat-o în aceeași dimineață, fără ca el să știe, de la tătăl meu, vânător. Pentru o alta, am intrat pe ascuns în casa unui cunoscut. Ca să le putem transporta mai ușor, le-am tăiat patul și le-am retezat țeava. Mai aveam cu noi un pistol Makarov și cuțite”, povestește Moka jurnaliștilor bihoreni.

Acțiunea a continuat în aceeași notă de suspans și de dramatism, ca într-un scenariu de film. În cele din urmă, cei șase ajung la Viena și cer azil politic. Exilul lor austriac începe însă nefericit: primesc condamnări între 1 şi 3 ani de închisoare pentru deturnarea avionului.

Moka, după executarea pedepsei, își dă întâlnire cu soția în fosta Iugoslavie. Trece ilegal frontiera, este prins de grăniceri și predat autorităților române. În România e condamnat la nu mai puțin de 57 de ani de închisoare, pentru mai multe delicte: deturnarea avionului, furt și uz de armă, răpire şi trecere frauduloasă a frontierei. Pedeapsa este însă comasată la 23 de ani cu executare. După 12 ani de temniță grea, Adalbert Moka este grațiat. Astăzi trăiește ca pensionar la Marghita, în județul Bihor.

Nici echipajul avionului n-a scapat prea ieftin. La întoarcerea în țară, sunt cercetați de Securitate săptămâni în şir, târâți prin tribunale și în cele din urmă condamnați: mecanicul Vasile Cojocaru a fost internat la Psihiatrie, căpitanul Mihai Diaconescu a primit patru ani, iar copilotul Vasile Cornel şi transmisionistul Mihai Ionescu câte trei ani.

Poveștile de genul acesta se opresc, de regulă, aici, „partea vătămată”, adică regimul de atunci, rezumându-se cel mult la un anunț de presă în care înfiera „teroriștii” sau, după caz, „dușmanii poporului”ori pur și simplu tăcea mâlc. În cazul avionului deturnat la Oradea, avem, după ani, și jumătatea cealaltă a poveștii, spusă de fosta directoare a aeroportului. O cheamă Maria Duma și viața ei pare să fi fost chiar mai trepidantă și mai plină de aventuri decât a celor șase eroi fugiți la Viena.

Maria Duma s-a născut la Oradea, în 1928. La 14 ani a fost violată de un profesor. De-a lungul celor peste opt decenii de viață câți are în prezent, a avut două tentative de suicid și trei infarcturi. Nici cariera nu i-a fost monotonă: ingineră constructor, topografă, artistă premiată (goblenurile ei find expuse în Sala de Protocol a Palatului Poporului), ofițer de Securitate școlit pentru misiuni speciale, doamnă de companie și, în fine, director de investiții la aeroportul din Oradea.

Cea din urmă profesie i-a schimbat radical viața. A fost trimisă la Academia Militară, unde a învăţat de toate: de la contraspionaj și cum să recunoască drogurile după miros, la astrologie, grafologie, ezoterism, psihologie, parapsihologie, mânuirea armelor cu foc, metode de manipulare sau arta seducției și tehnici de sado-masochism. Este perioada în care ajunge în cercurile înalte ale puterii comuniste și are relații cu un fost ministru și cu una dintre eminențele cenușii ale lui Ceaușescu.

Ultima sa profesie, însă, pe care a început-o încă din adolescență, este cea de scriitoare. În 2009, Maria Duma și-a publicat memoriile la editura NOVUM, din Șopron, Ungaria. Cele aproape 500 de pagini ale cărții intitulată Maya și semnată Mery Amud prezintă pe îndelete toate etapele vieții ei, oferind date istorice mai puțin cunoscute, dar și picanterii din interiorul sistemului pe care îl slujea. Printe acestea, și momentul deturnării avionului de la Oradea, din mai 1971. Redăm fragmente din paginile în care autoarea descrie cum a trăit ea acțiunea pusă la cale de cei șase „bandiți” bihoreni.

avion-deturnat2

„În acea zi, cursa de prânz a sosit cu câteva minute întârziere la Oradea pentru că a trebuit să aterizeze la Cluj, ca să aducă de acolo niște lăzi mai grele. […] Era două și zece minute. Călătorii erau deja cu toții în avion. Căpitanul aronavei a mai întârziat puțin ca să verifice condițiile meteo. În avion, copilotul, mecanicul și stewardessa îi ajutau pe călători. Nu s-au vândut toate biletele, așa că fiecare a stat unde a vrut. Eu eram la vreo zece metri de clădire, când dinspre șosea apare o Dacie roșie, un taxi. Trece peste gardul viu al aeroportului și, cu roțile șuierând și neținând cont nici de parcare, nici de grupurile de flori, gonește spre avionul care avea încă ușa deschisă.

Între mine și avion erau 110 metri, în fața mea fiind aleea îngustă de beton pe care circulă călătorii între avion și clădire (sala de așteptare).

Toată acțiunea a durat trei minute. Atât avionul cât și ordinea era asigurată de un om de pază.

La un moment dat observ că din taxiul roșu coboară trei tipi și aleargă pe scară spre ușa avionului, fiecare având câte un bagaj ce părea destul de greu. Unul dintre atacatori îl trage pe taximetrist după el, până la ușa avionului, după care se aruncă pe asfalt. Un altul, după ce-și aruncă bagajul, îl apucă pe taximetrist de haină și îl trage în avion, după care împinge din toate puterile scara pe care au urcat călătorii pentru a o răsturna. Paznicul se grăbește să împingă scara la locul ei. Unul dintre tipi sare din nou jos și, după o scurtă luptă, văd cum paznicul ridică mâinile, semn că se predă. Se aude și o împușcătură trasă din ușa avionului. Îl văd pe paznic aleargând disperat prin parc, cu mâinile ridicate, căutând un ascunziș.

În tot acest timp continui să mă uit și să mă minunez de cele întâmplate. În schimb, toți cei de lângă mine, din jurul meu, o iau la fugă, iar milițianul care răspunde de paza clădirii mă strigă pe nume urlând să mă ascund că are impresia că a fost atacat aeroportul. Nu vreau să mă dau mare, dar la pregătirea pe care o primisem timp de patru ani, nu că nici prin cap nu-mi trecea să mă ascund, dar nici măcar nu mă speriasem. Nu degeaba am stat culcată trei săptămâni la rând, ziua și noaptea, cu kalașnikovul strâns la piept, într-o aplicație în care am fost pregătită de o confruntare reală. Și nu cu oricine, ci cu una din unitățile rușilor (pardon, a sovieticilor) care puseseră ochii taman pe aerportul din Oradea. Până ce gândurile acestea mi-au trecut prin minte, nu mai rămăsese țipenie de om în jurul meu.

Continuarea aici: blog.cosmeanu.ro

LĂSAȚI UN MESAJ