Servesc patria! (IV)

209

În Craiova era o problemă cu apa. Dacă în restul ţării nu era căldură, curent, benzină, mâncare, hârtie igenică, îmbrăcăminte, încălţăminte, în oraşul de pe malurile Jiului nu era nici apă. Sau era, cu ţârâita, dar seara, pe la nouă, se oprea. Dacă uitai să-ţi pui într-o sticlă şi te lovea setea, mai aveai o şansă: să nu fi pus altul botul, înaintea ta, pe ţeava de la robinet şi să fi supt. Dacă erai primul la suptul ţevii, mai prindeai câteva guri de apă rămase pe conducte. Apă caldă vedeam o dată pe săptămână, sâmbăta, la duşuri, unde se spăla tot regimentul. Vreo 1400 de oameni. Noi, fiind compania a 8-a, eram cam la coadă, după ce pe sub cele 10-12 stropitori treceau cam o mie de soldaţi. Bineînţeles că scurgerile erau de mult înfundate, aşa că sub duşuri băltea o apă neagră, ce depăşea binişor de oul piciorului şi urca, sinistră, spre genunchi.

Ne-au trebuit două sâmbete ca să ne prindem că după trei minute se tăia apa caldă şi majoritatea celor 150 de suflete goale-puşcă nici măcar n-apucam să ne săpunim. Dar apa rece o înlocuia imediat pe sora ei mai mică. În octombrie şi în prima jumătate a lui noiembrie a mai mers, fiindcă nu dăduse gerul, dar apoi a fost crâncen. Fluieram melodii scoțiene, ca să înfruntăm dușurile. Însă cei mai mulţi reuşeam să ne spălăm, cât de cât, în cele 180 de secunde. Aveam tehnică şi viteză. Şi tehnologie: pe apa mizerabilă pluteau săpuniere mari (cumpărate special), ca niște barje, din care luam repede săpunul, îl treceam rapid peste părţile esenţiale ale corpului şi îl puneam imediat la loc, ca să se „înfrupte“ şi altul din el, dintre cei 12-15 câţi eram sub un duş. Majoritatea săpunierelor se scufunda, însă, din cauza valurilor pe care le făceam, înnebuniţi că se opreşte apa caldă şi năvăleşte peste noi gheaţa topită. Atunci chiar era nasol, fiindcă mai ușor prindeai păstrăvi cu mâna, decât săpunuri. Nu fiindcă n-ai fi fost iute, nu fiindcă îți era teamă să te apleci, ci, mai ales, întrucât apa aia era ca păcura și nu vedeai pe sub ea.

Dar n-aveai cum să stai în suc propriu şapte zile. Aşa că în cursul săptămânii făceam… samba. Samba e atunci când te duci seara la spălător, te dezbraci în pielea goală, te săpuneşti, şi apoi rogi un camarad să pună pe tine furtunul cu apă rece. Ştiam cu toţii când face cineva samba, fiindcă urletele sale ne mişcau profund și generau un puternic sentiment de compătimire. Cei mai bărbaţi dintre noi băgau şi capu-n afacerea asta. Eu preferam să mă tund mai des…

Mai era o nenorocire care ne submina viața în armată: varza. Varza trăznea de ne picau stemele de la bonetă în castroane. Era imposibil de mâncat la oricare dintre mese am fi avut-o. Adică, ori dimineața, ori la prânz, ori seara. În rest, stomacul convieţuia onest cu celelalte feluri de mâncare: fasole, soia, ghiveci, cartofi, macaroane şi… Cam atât. Cu ceai şi pâine. Nu-i adevărat că puneau bromură în ceai! Nu! Nu am auzit pe niciunul să se vaiete că ar avea probleme. Doar că rezolvarea era mai… complicată. Nu știu cum să spun, dar înțelegeți aluzia, nu? La prânz, în afară de felul doi, primeam ciorbă. Şi o eugenia sau un măr. La început, am făcut fiţe când am descoperit câte-un vierme mort, gros şi alb în mâncare. Când, dând cu lingura, auzeam un scrâşnet ca de frână. (Era nisipul ce se depunea dacă nu mâncai repede, cât încă era amestecat cu ciorba ori cu cartofii. Cu fasolea ori cu soia.)

După vreo trei săptămâni am prins curaj şi am început să pescuiesc viermii şi să-i ascund sub farfurie. Am deprins mâncatul cu lingura fără să ating fundul castronului de tablă. Asta pentru că mi-era foame tot timpul. Ne era foame tot timpul. De când ne deştepta goarna şi până adormeam. Unii se trezeau şi noaptea să ronţăie ce mai aveau prin valize.

(va urma)

 

 

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ