Pisicile cu suspendare

240

Îmi plac pisicile. Cum sunt  și, mai ales, cum credem noi că sunt. Sau că pot fi. Îmi place mitologia din jurul mâțelor și o frecventez politicos, în vârful picioarelor. Uneori, pasional. Cu toate astea, nu sunt un felinofil generalist, fiindcă de la râs în sus n-am văzut altceva decât la Zoo. În carne și oase, mai ales în carnea din fața superbelor exemplare, sfâșiată întotdeauna tandru și eficient. Prea tandru ca să nu mă-ntorc la pisici. Și la dragostea mea pentru ele.

Ce plăcut e să cazi în ghearele admirației și să scoți un „pis”, dacă nu o „pisi”, ca un oftat într-o noapte de vară, pe o terasă, la ora zorilor și-a redeschiderii de-a doua zi! Doar cine n-a făcut-o nu știe! Câtă luare în stăpânire a lumii între etica minoră și estetica uriașă a pisicii! A pisicuței! A lui „pisi”! O întreagă artă epistolară într-un singur cuvânt. Câtă vrajă, „kakva tajna!” — pentru telespectatorii timișoreni din anii ’80!

Și totuși… Ei bine, există un totuși între cuvintele mele de admirație față de pisicime! Nu-mi plac nici mâțele și nici motanii (ca să nu fiu cumva zoosexist) care ajung prea repede sus, adică în vârf. Fie el de arbore, fie de acoperiș, de turn sau de stâlp — tot vârf de piramidă se numește. De ce nu, de piramidă socială?! De unde nu mai știu (nu mai pot, nu mai vor?!) să coboare singure. Și miaună. Miaună zi și noapte, chiar dacă filmări recente au demonstrat că pisicile pot sări, plana — mai bine zis — de la înălțimi mortale pentru alte mamifere. Fără a păți nimic. Sau mai nimic.

Când n-o fac, îndrăgitele feline mi se par lipsite de orice scrupul. Fiindcă nu se opresc din văietat până nu le sare cineva în ajutor. Și-atunci, trebuie să intervenim noi, prin pompierii noștri bravi ca niște procurori ai DNA-ului înălțimilor. De la care pisicile ne-au privit cât au vrut. Și de unde eram mici, neînsemnați, cantități neglijabile ale naturii, nicidecum calități ale ei. Dar tot de unde devenim, riscându-ne viața pentru propriul somn, înfricoșători, revanșarzi, periculoși. Iar pisicile condamnate cu suspendare se abandonează în brațele noastre o vreme.

Una scurtă, până ne trece. După care se-ntorc (și torc) pe scena publică cu care ne-au obișnuit dintotdeauna: o capotă de motor cald în diminețile sau serile răcoroase, un plafon de mașină parcată la umbră, în amiezile, după-amiezile fierbinți. Acolo își fac toaleta ca niște sfincși misterioși. Cu laba stângă sau dreaptă, reluându-și funcția folclorică de meteorologi de serviciu ai destinului nostru. În care credem cu tărie — țuică și naivitate.

Și tot la ele mă gândesc, la pisici, chiar dacă, pe fondul remanierii de miercuri, CCR a declarat neconstituțională legea prin care edilii condamnați cu suspendare rămân la locul lor. Lege trecută prin Parlament cu o pădure de mâini ridicate sau îmbilate, ca să reziste codrul condamnaților în vârful copacilor. De unde să strige mult și tare. Și bine, în interesul comunității pe care o reprezintă. Să nu ne lase nici măcar să dormim. Și sunt mulți, foarte mulți, zeci bune, cât e frunză și creangă-n pomi. O mulțime în sprijinul teoriei potrivit căreia de la un număr în sus cantitatea devine calitate. Și se-așază sub același slogan „ecologist”: „Nu aruncați corupția pe jos!”

Parlamentul, urmându-și instinctul, ar fi trebuit să se gândească în primul rând la aleșii condamnați cu executare. Cu puțină Ikea din partea ANP, votații ar fi putut să-și exercite funcțiile din detenție. În slujba cetățeanului, a alegătorului — marele suveran, judecătorul absolut, cel care — chipurile! — ar putea surmonta statul de drept prin simpla lui prezență la urne. Oricât de palidă ar fie ea (și e!) numeric.

În timp ce președintele obținea o „victorie” în fața edililor penali și guvernul tehnocrat înlocuia 4 miniștri, îl vedeam pe pisicul lui Băsescu (comparația nu mi-a plăcut: e prea sărbătoresc originalul felin) pe covor, încercând, cu mai mult sau mai puțin Curaj, să răstoarne cu lăbuța trenulețul de jucărie al ministrului-copil de la  Transporturi, copie la scară a unui „tren de lux” marca CFR, cumpărat parcă de pe Brâncoveanu, și să întoarcă soldățeii de plastic ai Românilor de Pretutindeni pe băncile Școlii Românești cu Barbie la catedră. Dar nu, nicidecum, nu vedeam pisicile suspendate coborând singure din înălțimile lor.

Iar prim-ministrul pare că merge la cumpărături cum ne-a-nvățat de 8 luni: cu o plasă de Humanitas Fiction la Kaufland.

 

LĂSAȚI UN MESAJ