Obiceiuri şi tradiţii de Ziua Crucii în Banat

242

Ziua Crucii este una dintre cele mai importante sărbători din Calendarul popular, ale Calendarului Ortodox și ale toamnei, în general. Din punct de vedere al tradițiilor, obiceiurilor și ritualurilor, toamna este un anotimp de trecere, marcat, de altfel de puține sărbători mari (Sântă Mărie Mică, Înălțarea Sfintei Cruci, la 14 septembrie).

În Banat, la Ziua Crucii se începea culesul viei și bătutul nucilor. La această dată se celebrează, de asemenea, Hristovul (Cristovul) Viilor. În general, evenimentul era marcat de petreceri mari, înfăptuite chiar în vie, unde se frigeau berbeci și se bea vin (ori țuică, dacă cel vechi se isprăvise; în Banat, chiar la aceste petreceri ale viei, se punea pe masă îndeosebi țuică). Tot în Banat, culesul viilor se numea siretiu, sau suretiu. La vie sau acasă, se făcea petrecere la care participau toți aceia care ajutaseră la cules. Erau chemați și muzicanți, mâncau carne de oaie și pește uscat, beau răchie. Se făcea joc. Prezența jocului este importantă, căci ea ilustrează ritualizarea momentului, odinioară. Și în timpul culesului cânta câte un muzicant la lăută. Se făcea chiar câte un joc pe răzor. Boii care trăgeau carele cu strugurii aveau zungălăi (clopot), ca un semn de fală, de sărbătoare.

Se pregătea mâncare, ziua doar slănină și țuică, dar seara găzdărița pregătea mâncare de sărbătoare: levișe (supă de găină sau de vită), carne fiartă cu hrean, sos de roșii, pancove, crucițe (aluat cu ou), țuică.

Se făcea, de asemenea, hora viilor, în curtea unui gospodar. La umplerea fiecărui butoi se trăgea un foc de armă. În timpul petrecerii apărea un mascat acoperit cu un șort și care (mima) felurite măscări. Gesturile trimit, de bunăseamă, cu gândul la carnavalurile bahice (ori dionisiace sau chiar și mai îndepărtate), la anularea ordinii sociale, pentru un scurt răstimp și instalarea haosului (simbolic) prin veselie exacerbată, beție (rituală, odinioară), zgomote puternice etc.

Trebuie spus că tot acum, în Banat încep praznicile casei. Cu alte cuvinte, fiecare gospodărie își alege propriul sfânt proteguitor, care va fi îngerul păzitor al casei, și care, de obicei, nu corespunde cu hramul satului.

De această dată sunt legate și diferite obiceiuri și credințe. Astfel, când pe om îl cuprinde o spaimă, el scapă numaidecât, dacă își aduce aminte în ce zi a săptămânii a fost în anul acela Ziua Crucii. Pământul, care s-a deschis pentru plante, insecte și reptile la Alexii (17 martie), se închide, după șase luni, la Ziua Crucii.

Ziua este dedicată, deopotrivă, culegerii ultimelor plante de leac (trebuie să recunoaștem, unele dintre cele mai puternice): boz, micșunele, mătrăgună, năvalnic, iarbă de năjit (durere de dinți, de cap etc.). Nici acest fapt nu este întâmplător în cadrul sistemului de credințe, tradiții și obiceiuri populare, căci toate se îndreaptă acum spre anotimpul întunecat al iernii, al morții și al extincției, adică spre Tărâmul celălalt. Se spune că la Ziua Crucii florile se plâng una alteia că se usucă și mor, iar cele care înfloresc după această dată, în special brândușa de toamnă și fragii, sunt necurate, flori ale morților.

Un alt element, foarte important și demn de consemnat este faptul că, la această sărbătoare, se ține… post. Este singura situație de acest gen, în întreg calendarul popular și ortodox. În această zi se cade, așadar, ca toată lumea să postească, să nu mănânce fript. Pe alocuri, se spune că-i bine să postească omul toată ziua, nemâncând nimic. Numai femeile însărcinate pot gusta din ce le va fi poftă în această zi. În nici un caz nu se vor mânca fructe care au ceva cu înfățișare de cruce într-însele, precum ar fi usturoiul, nucile, pepenii ș.a.

De muncit nu se muncește nimic, și fiecare este dator să meargă la biserică, ducând colive și poame pentru sufletele celor răposați.

Măcar în această zi fiecare creștin trebuie să intre în făgașul dreptăților, spre cinstirea Sfintei Cruci. Se duc pomeni la biserică și se fac praznice. Aceste pomeniri constau din ulcele noi, pline cu apă curată, miere sau mied, fiind împodobite pe la gură cu strămătură roșie, iar pe deasupra fiind acoperite cu colăcel sau covrig și o lumină de ceară.

Gheorghe Secheşan

LĂSAȚI UN MESAJ