Eugen Dorcescu şi elegiile sale

68

Eugen Dorcescu, un scriitor multiplu, însă inconfundabil prin ceea ce scrie, poet, prozator, eseist şi traducător din limbile franceză şi spaniolă, vine anul acesta cu o ultimă apariţie, o plachetă de versuri, apărută la Editura Mirton din Timişoara, “Elegiile de la Carani”, împărţită pe nouă zone poetice, structurate distinct, dar cu o legătură profundă între ele.

Ca niciodată, cum niciun critic nu a făcut-o până acum, voi încerca să fac ceva invers, adică să o iau de la cuprins spre început, şi voi începe cu ultimul poem, din cele 27 cât cuprinde placheta, “Ioanitul”: “Bătrânul Cavaler se-ntoarce-acasă,/ Frumos şi pur, la fel ca la început./ Nici urmă n-a rămas din lănci şi scut./Din strigătul de luptă, o grimasă”.

Am vrut să încep cu cuprinsul acestei cărţi, nu dintr-o fantezie ci, pur şi simplu, citind ultima poezie, mi-am dat seama că şi aici sfârşitul e un început, deoarece şi acest cavaler ce se întoarce acasă, este însoţit de “luna de jar şi soarele de fier”, casa lui fiind Infinitul dintre pământ şi cer, în care găseşte un vid de zori şi asfinţit, deci naşterea şi moartea, fiindcă “o rană-i taie inima de-a latul”.

Un alt poem, luat pe sărite, îl găsim la pagina 26, notat simplu “6.”, în care trăirea e infinită, iar moartea e începutul unei noi vieţi, o trecere apocaliptică, de la pământ la cer “Acolo am murit. Sau n-am murit/ Acolo chiar, în luminişul criptic”. Acest luminiş pe care îl aflăm după plecarea noastră, este un ochi ceresc ce ne luminează viaţa de dincolo.

Un alt poem îl găsim la pagina 16, “Triada”. Aici, o aflăm pe EA. EA, probabil cea infinită, cea dintre Cer şi Pământ, sau cea din abisuri, cea care îmbrăţişează îmbrăţişarea noastră “Pe tine cine oare te-a trimis? /Ea? El Shaddai? Sau propriu-mi abis?/ Căci, dincolo de-a lacrimii perdea,/ O-mbrăţişai. Şi ea te îmbrăţişa.”

Şi aş putea încheia cu primul poem, de la pagina 7, “Unei statui de cenuşă”, în care viaţa e moarte, moartea e viaţă, în care autorul şi o Ea, care poate fi chiar statuia de cenuşă, se îmbracă în ochii ei absenţi de neagră catifea şi porneşte ca un nemernic spre moartea lui şi neuitarea lui: ”Absentă, dar mai vie ca oricând,/ Cu ochii tăi de neagră catifea, /Mai vie, mai prezentă, mai a mea,/ Decât mi-ai fost cândva, în trup şi-n gând, / Mai duh, mai vis decât ai fost cândva,/ Acceptă-mă , nemernicul ce sunt!/ Tu, moartea mea! Tu neuitarea mea!.”

LĂSAȚI UN MESAJ