Ziua Mondială a Libertății Presei — un parastas

167

A doua zi de Paști a coincis, anul acesta, cu Ziua Mondială a Libertății Presei. Pentru cei care urmăresc ceea ce se petrece  în lume cu libertatea de exprimare, o asemenea zi e și un prilej de a comenta acest Eurovision al libertății de exprimare. Asta fiindcă, de mai mulți ani, organizația Reporteri Fără Frontiere analizează situația libertății presei din 180 de țări și, în fiece an, întocmește un clasament. Nimic surprinzător, în 2020, nici podiumul, nici ultimele locuri nu au suferit modificări de substanță.

Pe primele patru locuri se află Norvegia, Finlanda, Danemarca și Suedia, adică țările nordice, dar, până la locul 10, avem două mari surprize: Jamaica și Costa Rica. Cât privește codașele, nu e nicio surpriză că se plasează China (177), Eritreea (178), Turkmenistanul (179) și Coreea de Nord (180). România se află pe locul 48, cu mult înaintea Ungariei, Republicii Moldova, Serbiei, Ucrainei și Bulgariei.

În înțelegerea comună a fenomenului, libertatea presei este definită ca fiind posibilitatea de publica orice material critic împotriva Puterii fără a fi împiedicat ori constrâns. Sau, glumind ușor, libertatea presei înseamnă să fii liber și a doua zi după ce a fost publicat un articol la adresa Puterii. Pentru Reporteri Fără Frontiere, libertatea de exprimare e definită de o serie de criterii ce se referă la accesul la resurse (economice, informații oficiale), la felul în care sunt tratate în justiție derapajele (insulta, calomnia), la condiția jurnalistului în raport cu patronatul, la raporturile echitabile dintre posturile publice (așa-zisa presă de stat) și cele private, la felul în care funcționează organismele de reglementare (CNA), la felul în care sunt organizați jurnaliștii etc.. Și, dincolo de aceste criterii, la distanța ce separă modelul liberal (presa vinde orice marfă ce se cumpără!) și cel al serviciului public.

Nu îmi plac citatele, dar nu pot să nu amintesc aici cuvintele celebrului Joseph Pulitzer (cel care avea să finanţeze primul curs de jurnalistică în cadrul Universităţii Columbia din New York):

„Numai un înalt ideal şi o preocupare scrupuloasă de a acţiona corect, numai cunoaşterea exactă a problemelor în discuţie şi o conştiinţă sinceră a răspunderii morale pot salva jurnalismul de aservirea la interesele oamenilor de afaceri şi la satisfacerea unor scopuri egoiste, opuse binelui public”.

Ironice cuvinte, nu-i așa, într-o Românie a mogulilor de presă foști pușcăriași sau actuali fugari, într-un peisaj mediatic timișorean cu „tonomate” sau atacuri imunde, cuvintele de mai sus mă fac să surâd dezgustat. Iar solemnitatea păguboasă și falsă cu care presa însăși marchează această zi din 1991 încoace mă face să mă întreb cum de marii jurnaliști ai lumii nu au curajul de a spune limpede că lucrurile s-au schimbat atât de mult în presă încât ziua de 3 mai a devenit, mai degrabă, un parastas. Motivele sunt știute, cred, de mai toată lumea: concomitent cu pierderea credibilității, presa democratică a încetat să mai fie, de ceva timp, sursa principală de informare. Iar fenomenul fake news, ce parazitează total crizele ultimilor ani, arată că media socială a devenit Biblia proștilor, nebunilor și exaltaților.

LĂSAȚI UN MESAJ