Vocea patriarhului

125

El era omul care văzuse și auzise totul. În fine, nu chiar totul, dar suficient de mult încât să vorbească despre toate lucrurile despre care eu și prietenii mei doar citiserăm prin ziarele tinereții noastre. Sau le văzuserăm pe la televiziunile care, pe atunci, produceau nu doar imagini îmbibate cu demonul nostalgiei, dar construiau și povești captivante despre oameni făcuți din carne, oase și sânge și, peste toate, cu suflet.

Mai era ceva cu bărbatul acesta: nu avea o vârstă anume. Unii îl bănuiau că-și ascundea anii, alții credeau despre el că era precum eroii lui Marquez din Un veac de singurătate. Atât de bătrân, încât nu-l puteau încape secolul trecut și partea din secolul actual. Altfel, cum ar fi putut să-mi vorbească cu atâta fervoare și devoțiune despre întâlnirile lui cu Caragiale la Berlin, în cafeneaua preferată a acestuia, „Grössenwohn”, unde Conu’ Iancu sorbea din berea blondă și sughița după România pe care, în realitate, nu mai voia să o vadă. Sau despre partidele de șah jucate până târziu în noapte, la vila de la șosea a lui Cezar Petrescu. Acolo unde autorul romanelor Calea Victoriei și Întunecare, ce-l făcuseră milionar nu doar în lei, ci și în franci parizieni, îl învăța meșteșugul scrierii primelor best-seller-uri din România interbelică. Pe Sadoveanu nu l-a înghițit niciodată, mi-a spus, nu pentru că s-a vândut tuturor regimurilor, carlist, antonescian și, după 1945, comunist, ci pentru ca era arghirofil cât cuprinde și era ros de un cinism specific dictatorilor de pretutindeni, nicidecum propriu unui artist al scrisului, așa cum a fost, altminteri, romancierul moldav.

„De-aia s-a și simțit mereu bine în compania puternicilor zilei, pe care îi adula fără perdea și fără obraz, în timp ce pe oamenii simpli din jurul său îi trata zeflemitor și de la înălțime.”

Altădată, după ce vorbele și poveștile lui se întrupau în diamante fine de emoție și melancolie, vocea bărbatului amuțea pe neașteptate, făcându-ne să credem că se săturase, până și el, de atâtea întâmplări trăite. Dar nu asta se întâmpla, de fapt, ci, obosit, adormea, dintr-o dată, cufundat în pernele moi ale braseriei unde ne adunam întotdeauna. Când se trezea, bătrânul făcea neașteptate salturi în timp, și începea, din nou, să ne vorbească despre alți eroi pe care i-a întâlnit.

Îi abandonase pe scriitori, pentru care, deși personal nu a scris nici măcar o singură carte, nutrea o prețuire aparte.

„Să vă spun cum l-am cunoscut pe Ștefan Covaci. Prima dată l-am văzut la Amsterdam, unde îi antrena pe magnificii Johan Cruyff, Johan Neeskens, Arie Haan și Johnny Rep. Eram cu un prieten clujean și cu un ziarist bucureștean celebru, despre care aș putea să vă vorbesc mai târziu, la Amsterdam, cei doi fiind invitații personali ai marelui antrenor. Așa am pătruns și eu în anturajul acestuia, cu care, de atunci, am rămas bun prieten până la moartea sa.”

N-am așteptat mult și am început să-l descos pe povestitorul nostru.

„Cum era Piști, în viața privată? La fel de elegant și de cordial ca în pozele publicate de revistele vremii? Sau era, și el, ca toți oamenii, doborât de tristețe și de rutina timpului, măcar uneori?”

Vocea se pornea imediat să construiască noi și noi întâmplări în care eroul principal devenea pentru noi regele lumii. Așa s-a întâmplat și cu Covaci.

„O doamne, ce bărbat putea fi Piști ăsta! Nu l-am văzut niciodată altfel decât îmbrăcat elegant, cu o țigară super long în colțul gurii și cu paharul de coniac franțuzesc vechi și scump pe masa dinaintea sa. Ne întâlneam numai în barurile marilor hoteluri ale lumii. După Amsterdam, unde l-am întâlnit doar o dată, l-am regăsit acolo unde s-a simțit cel mai bine: la Nisa, în Sudul Franței. Poate că nu știți, dar a antrenat o vreme Naționala Cocoșului Galic, apoi, mai mulți ani, pe AS Monaco. Un bărbat impecabil, care plătea tot timpul consumația, știind că eu nu aveam cum să-mi permit să-l însoțesc prin asemenea locuri. În afara fotbalului, despre care putea vorbi la nesfârșit, poveștile noastre se învârteau în jurul vieților personale. Mă întreba mereu ce mai e prin Timișoara lui natală, dacă am mai trecut prin Clujul său iubit, acolo unde avea să se stingă din viață, pe la mijlocul anilor ’90. Știți, el nu a avut copii, și atunci mă întreba tot timpul ce mai fac puștii mei, pe care a avut ocazia să-i cunoască pe când erau micuți. În schimb, a iubit mereu femeile frumoase și cu stil. Era, vorba francezului, un homme à femme veritabil. O scenă specială mi-a rămas întipărită în minte.

Venisem la Monaco, invitat de el, firește, și urma să-l întâlnesc la recepția hotelului unde, grație lui, mă cazasem. L-am văzut la o margine a barului din hotel, cu o femeie splendidă alături, o brunetă înaltă și îmbrăcată cu o haină de blană care valora mii de dolari la vremea aceea. M-a zărit, la rândul lui, și, cu toate că era ocupat să-i țină companiei doamnei, mi-a făcut un semn discret să vin la ei. În vreme ce eu o priveam pe femeie năucit și copleșit de frumusețea ei extraordinară, Piști se comporta cu amândoi cu o naturalețe pe care numai rafinamentul înnăscut și experiența de viață le puteau imprima unuia ca el.”

Se făcuse noapte, eram doar eu și cu el în braseria din centrul Timișoarei, restul clienților părăsind, care încotro, localul, căzut, parcă, pradă unei forme de spațiu dinafara timpului și a pământului. Nu-i mai auzeam nici vocea, semn că adormise ca orice bătrân din romanele lui Gabo, care, după socoteala mea, trebuia să fi avut, în limpezimea nopții, vârsta patriarhilor din Vechiul Testament al lui Moise și Isaia.

LĂSAȚI UN MESAJ