Vladimir Putin și tradiționalismul rus

124

Duminica trecută au avut loc alegeri prezidențiale în Federația Rusă. Opt candidați au intrat în scenă, cu toate că rezultatul era previzibil cu multă vreme înainte. După numărarea a jumătate dintre voturile exprimate, Vladimir Putin este creditat cu obținerea a 75% dintre opțiunile valabil exprimate, făcând inutilă discuția despre un eventual tur secund. Pavel Grudinin, milionar de orientare comunistă, ocupă locul al doilea, cu 13,3% dintre voturi, urmat de eternul candidat, Vladimir Jirinovski, cu un scor aproximativ de 6,3%. Am putea concluziona resemnați: nimic nou sub soare… Vom spune, totuși, câte ceva despre fiecare dintre contra-candidații președintelui Putin, spre a încerca apoi să identificăm mecanismele sociale din spatele unui asemenea rezultat.

Cel mai bine clasat, Pavel Grudinin, este reprezentantul partidului comunist, al marilor oligarhi din argicultură, cu bani plasați în bănci străine și, pe acest fond, cu o doză importantă de încredere în sine, în singularitatea clasei politice, precum și în inutilitatea oricăror problematizări referitoare la agenda politică. Jirinovski, deja celebrul ultra-naționalist antisemit cu origini evreiești, s-a mutat în Kazakhstan și, de acolo, furnizează, la nevoie, teorii și discursuri susceptibile a consolida o anumită orientare a Kremlinului, atunci când celelalte narațiuni riscă să nu fie suficient de convingătoare. De pildă, întrebat de un reporter NBC cu privire la presupusul amestec al Rusiei în alegerile prezidențiale din Statele Unite, Vladimir Putin a răspuns: „Nu știu. Poate sunt ucrainieni, tătari, evrei cu cetățenie rusă. Și acest aspect trebuie verificat!”. În asemenea situații, Jirinovski se oferă să construiască dovezi și identități, povești cu iz credibil sau, mai mult, discursuri mobilizatoare!

Ceilalți cinci înscriși în cursă au obținut sub 1,5% din sufragii: Ksenia Sobciak, 1,4% (realizatoare TV, fiică a fostului primar al Sankt Petersburgului, apropiat al lui Putin); Grigori Yavlinsky, 0,8% (economist liberal); Sergei Baburin, 0,6 % (ultra-naționalist care cere unirea de facto a Belarusului cu Rusia); Maksim Suraikin, 0,6% (stalinist radical) și Boris Titov, 0,6%, om de afaceri. Ca urmare, indiferent de orientare, program sau declarații, cu toții „stau” într-un scor de 5%. Adică niciuna dintre propunerile de schimbare, necesare sau extrem idealiste, nu intră măcar în zona care să justifice luarea în discuție! Chiar așa-zișii candidați au fost atent selecționați spre a nu se exprima critic la adresa președintelui! Cât despre Alexei Navalnîi, considerat adevăratul lider al opoziției, a fost împiedicat să candideze din cauza unei condamnări deja invalidate de către CEDO! Ca urmare, principalul adversar ar fi fost absenteismul — și, astfel, oficialitățile au luat măsuri spre a crește prezența la urne peste 60%. Un scor mai mic ar fi stimulat discuții cu privire la adevăratul suport pentru câștigător. Și, deocamdată, acesta este cel mai „credibil” răspuns pe care autoritățile de la Moscova încearcă să-l ofere comunității internaționale, dincolo de izolaționismul internațional pe care îl traversează. Teme precum anexarea Crimeii, războiul din estul Ucrainei, respectiv mai recentul caz al otrăvirii lui Sergei Skripal și a fiicei acestuia și, corelativ, poziția NATO față de Rusia („NATO înconjură Rusia… spre a o sufoca”), toate acestea ar fi putut condimenta campania electorală, dacă… așa ceva ar fi existat.

Și atunci, să rămânem doar cu constatarea prelungirii mandatului de președinte al lui Vladimir Putin cu încă șase ani? Cu clișeele privind experiența KGB–FSB-istă a acestuia, rolul oligarhilor, al banilor cu origini stranii sau al controlului cvasi-totalitar? Chiar nimic nou sub soare? Și dacă așa stau lucrurile, întrebarea „ce e de făcut, tovarăși?” revine obsesiv și ne dă târcoale spre a nu ceda prematur încercarea de a înțelege ceva din metabolismul Marelui Urs.

Ce ne spune geografia

Rusia este o țară — fizic, cel puțin — uriașă, întinsă pe numeroase fusuri orare, latitudini și longitudini. Dincolo de mijloacele media moderne, de transporturi și pretenții de control, Rusia este o diversitate imposibil de înghesuit în canoanele și conceptele analizei politice clasice! Este o federație asimetrică, aglutinând identități regionale și subregionale de ordinul sutelor. Chiar și specialiștii proprii au definit două umbrele sub care cu greu poate intra diversitatea culturală, istorică sau civilizațională pe care noi, ceilalți, în special europenii, o alungăm grăbiți sub numele de „ruși”! Pentru cercetătorii avizați, există o clară distincție între russkii — un soi de națiune rusă — și, respectiv, rossiiskaya — am spune pentru început, poporul rus, incluzând națiunea, precum și sutele de „minorități” care locuiesc în Federația Rusă. Important este de subliniat că instrumentele noastre analitice sunt de departe incapabile spre a rezuma realitatea culturală a Rusiei! De aceea, totul este adaptat epistemic, este sau trebuie să fie „tradus” spre a putea aduce în cadrele noastre de înțelegere o situație de o complexitate aparte!

Recensământul din 2002 declară o populație de 142 de milioane, dintre care 80 de milioane russkii. Adică indivizi care s-au declarat ruși, consideră limba rusă limbă maternă și au cetățenie rusă. Ceilalți, aparțin unui număr de 185 de grupuri etnice, vorbind peste 100 de limbi sau dialecte, deseori pe lângă limba rusă, dar nu în mod obligatoriu! Fiecare republică/regiune/teritoriu poate, conform Constituției federale, să adopte, pe lângă limba rusă, unul sau mai multe idiomuri vorbite de populația locală drept limbi oficiale!

Multilingvismul este garantat constituțional la nivelul întregii federații! Unele grupuri etnice includ câteva milioane de indivizi, în timp ce altele, mai mici, merg până la câteva mii (turci, kîrgîzi, samiși, ketzi, aghulzi, kurzi, etc). Dincolo de etnie, diversitatea religioasă este greu de înțeles pentru mulți europeni care sunt deranjați de orientările spirituale ale vecinilor sau colegilor de muncă. Cu patru „religii tradiționale oficiale” (!): creștinismul, islamul, iudaismul și budhismul, diversitatea cultelor și orientărilor subsumate uneia dintre aceste religii este greu de estimat. Nu există un recensământ al credințelor religioase, ci doar studii realizate pe câteva sau pe o majoritate dintre entitățile federale. Cel mai cuprinzător rezumat este cunoscutul Arena Atlas publicat în 2012. De la Vechii ruși și, respectiv, asirieni până la o suită lungă de culte neoprotestante, populația Federației este greu de descris prin categorii bine delimitate. Iar atunci când diversitatea etno-lingvistică se întretaie cu cea religioasă, analiza prin generalizări și margini de eroare devine o opțiune perdantă.

De ce ne-am oprit asupra acestor aspecte? Pentru că ele definesc un tip de civilizație, de mentalitate, un set de opțiuni posibile, de loialități, respectiv negări pe care trebuie să le avem în vedere. Nu putem spune despre populația cu drept de vot din Federația Rusă să vrea, susține, respinge, reprezintă un anumite tip cultural sau o paradigmă ușor definibilă. Dimpotrivă, diferențele între aceste grupuri sunt aproape imposibil de cuantificat! Ele au în spate un set de categorii culturale, mentale care definesc codurile de socializare și, respectiv, relaționare cu Celălalt, cu diferitul, cu o majoritate care, diversă în sine, este, în același timp, amenințătoare prin dimensiunea și necunoscutul pe care le presupune, dar și ignorantă prin prisma propriilor disensiuni interne.

Dacă la toate acestea adăugăm: întinderea geografică a țării, presupunând mijloace de comunicare sau informare (externă?); mobilitatea internă, dar și posibilitățile de campanie electorală efectivă (!); relevanța unor teme politice în spațiul european al Federației și, respectiv, diluția lor pe măsură ce ne îndepărtăm la est de Urali… vom vedea că în fața candidatului la prezidențiale stă nu doar nevoia de a articula un discurs/program convingător, bine organizat conceptual sau financiar, conform cu noile instrumente de diseminare sau de implementare a proiectelor! Problema cea mai grea este de a găsi un discurs (greu de spus un set de teme!) cu adresabilitate cât mai mare! Aproape imposibil să credem că s-ar putea formula un proiect mobilizator la nivelul întregii populații rossiiskaya!

Și atunci, cine cu cine vorbește într-o campanie electorală? Și, mai ales, despre ce? Cum să obții, după standardele și manualele noastre europene, sau, mai grav, occidentale, un suport popular real, credibil, previzibil în strategia electorală?

Ce ne spune istoria

Istoria, de obicei, complică lucrurile, glumind pe seama tentației noastre de a formula explicații pe înțeles și argumente credibile pentru jocurile noastre de-a puterea. Caracterul asimetric al federației provine, dincolo de orice suspiciuni, tocmai din mecanismul prin care a crescut teritoriul și puterea rusă în timp. Unele regiuni/republici aparțin tradiției imperiale, teritoriilor coroanei, mândrindu-se cu aceasta. Altele au fost invadate, alipite după lupte sângeroase, pierdute și recucerite. Fiecare asemenea cale a generat un tip de loialitate, de militantism sau resemnare! O anume deschidere spre reformă tocmai pentru a întări și spori puterea centrală sau, dimpotrivă, o certă inerție ajutată de multe ori de politicile și ingineriile naționaliste ale țarilor ruși sau sovietici.

Dar și această diversitate (de destin istoric?) este, la rândul ei, utilizată în mai generala dezbatere între occidentaliști și slavofili. Mai nou, lor li s-au alăturat euroasiaticii, în tentativa de a reformula întrebarea privitoare la esența spiritului rus către un răspuns mai convenabil. Occidentaliștii, de regulă, provenind din republicile vestice ale Federației sau din mediul academic, încearcă de 300 de ani să ancoreze țara în setul de valori europene și să genereze o reformă instituțională, mentală, juridică pe măsură. Ar fi suficient să ne întrebăm cât de reușită a fost o asemenea tentativă în România spre a înțelege, mutatis mutandis, suportul pe care o asemenea poziționare îl are, azi, în Rusia! Slavofilii — moderați ori radicali — resping nevoia ca Rusia să urmeze calea europeană a modernizării societății, insistând pe un model tipic rusesc de evoluție. La limită, euroasiaticii susțin că esența Rusiei stă în modelul cultural asiatic, spre care țara ar trebui reorientată spre a-și regăsi identitatea!

Mai toți analiștii situației insistă pe faptul că totul este, până la urmă, „un război al semnificațiilor, al simbolurilor, al ideilor, un război spiritual” (Arkady Mamontov). „Occidentul” reprezintă efectul (deformat, spun conservatorii ruși) al Iluminismului, al ideii de universalitate a rațiunii, care justifică omogenizarea culturală la nivelul cerințelor europene, al unui set de principii și valori la care urmează să ajungă fiecare cultură, după un anumit proces de modernizare. Acest Occident este, așadar, cel care propune un anumit standard al campaniei electorale, al profilului candidaților și, respectiv, al legitimității electorale. Criticii acestui model, între care numeroși filosofi și sociologi europeni, susțin existența mai multor spații culturale diferite, nu neapărat conflictuale! Dreptul de a fi diferit, de a urma o altă cale (Levi-Strauss), de a „trăi în timpuri istorice diferite” (Andrei Koncealovski); dreptul unor culturi de a avea o evoluție circulară sau spiralată în locul uneia lineare, descrise și prescrise de „discursul hegemonic al modernității” (Elena Chebankova, Lincoln University, Marea Britanie); până la urmă, dreptul de a reforma, într-un mod propice, societății ce trebuie reformate, fac parte din însăși esența modernității! Dar a modernității, înțeleasă plural și diacronic!

Ce ne spun recentele alegeri?

„Societatea rusă este încă feudală în structura sa socioculturală, în timp ce sistemul instituțional al politicii și economiei provine din modernitatea europeană.” (Koncealovski) Ca urmare, mentalitatea, loialitățile, deschiderea către reformă au caracteristicile evului de mijloc. Sunt locale, regionale, ierarhice, colectiviste, conservatoare, iar menținerea status quo-ului este prioritatea zero. În contextul unei lumi descrise ca amenințătoare la adresa Rusiei, o lume care o sancționează și critică, mobilizarea electoratului se face în jurul tradiției, a déjà-vu-ului, a ceea ce se cunoaște a fi/a promite a fi protector. Teama, reală sau indusă, necunoscutul, neputința unei adaptări rapide în fața unei multitudini de riscuri generează opțiunea pentru continuarea în actuala stare de lucruri. Vladimir Putin este doar numele unei stări de incertitudine identitară, de proiect, de voință! Întreaga sa prestație — criticată de lumea occidentală după valorile și grilele specifice — reprezintă esența unei alte lumi, care se auto-definește nu prin preluarea standardelor europene, ci prin respingerea lor, neputând, încă, să-și obțină propria voce și un profil în care să se regăsească. Vladimir Putin este numele acestei stări de confuzie meta-culturală într-un spațiu care se auto-subminează și își întârzie propria evoluție.

LĂSAȚI UN MESAJ