Virgil Birou, după 50 de ani

209

A murit la 22 aprilie 1968, avea 65 de ani. Ce s-a mai întâmplat cu „moştenirea” lui în cei 50 de ani care au trecut fără el? Ar trebui să începem cu prietenia lui cu Ion Stoia Udrea şi Romul Ladea: cu întemeierea „Timişorii literare” graţie lor. Camil Petrescu, Cora Irineu, G. Călinescu, Liviu Rebreanu, chiar Lucian Blaga descindeau în Banat ca într-o ţară străină, încercând a oferi imaginea unui ţinut quasiexotic. Şi plecau de aici foarte repede. Virgil Birou repetă, scriam alădată, tentativa. Din interior. E om al locului. Şi întreg şirul de explicaţii blânde, patetice, ditirambice, stângace, mai adânci sau mai superficiale încearcă a îmblânzi direroasa obsesie a intelectualului bănăţean din perioada interbelică: aceea a nesemnificativei prezenţe culturale în viaţa ţării. Oameni şi locuri din Căraş trebuia să fie o investigaţie multiplă, care să poată da prilejul unor generalizări de acest gen:

„Cum e regiunea, aşa e şi omul. La vedere sumară, nu spune mare lucru. Dar, făcându-l să-şi trăiască frământările, va descoperi un exuberant caleidoscop de calităţi. Vom desprinde din privirea lui licărirea unui bizar amalgam de conştiinţă de sine şi nepăsare, o ciudată împerechiere de spirit critic şi de sentimentalism, de minte şmecheră şi bonomie. Dacă spiritul critic l-a dezvoltat până la satiră, aceasta o face faţă de sine în aceeaşi măsură ca şi faţă de lumea înconjurătoare. Mozaicul întreg se compune într-o rezultantă aproape de cel mai veritabil donquişotism. Toate acestea nu sub masca supărătoare a unei ipostaze de circumstanţă, ci spontan şi natural, toate defectele fiind elementele organice ale unei firi simple şi sincere.”

Structura cărţii e apăsat didactică; cum publicul larg e un necunoscător în materie, Autorul vrea să-l edifice, în câteva lecţii, asupra problemei; vrea să explice totul, într-un curs intensiv în care se perindă la catedră istoricul, geograful, antropologul, economistul.

Cu două secole în urmă, Virgil Birou ar fi fost un cronicar, începând cu facerea lumii, al istoriei gintei sale. Oamenii trăiesc aici de la începutul lumii, spune autorul, fără a fi pervertiţi de civilizaţia agresivă: ei păstrează ritualuri străvechi, în alte locuri, pierdute. Excelente prezentări monografice sunt consacrate Oraviţei şi Aninei, repere ale scrisului său. O seamă de pagini prozatorul o va transfera în Lume fără cer. Om de ştiinţă, Virgil Birou e preocupat mereu de ziua în care „comorile vor fi puse în lumină”.

 Crucile de piatră de pe Valea Caraşului, Timişoara, 1941, pleacă pe acest itinerar bine tăiat. „Am înseilat cele cuprinse în lucrarea de faţă pentru a nu lăsa pieirei rămăşiţele unei arte poporale româneşti… cu strămoşi a căror operă a remarcat-o Griselini pe la 1774… Credem că am deschis o uşiţă nouă încercărilor întreprinse pentru sondarea sufletului poporan bănăţean…”.

Punct de reper este satul naratorului, căruia autorul îi face monografia. Autobiografia este gravă: nicio deraiere lacrimogenă nu umbreşte discursurile senine ale autorului. Cimitirul exprimă o lume, crucile de piatră, şi opţiuni estetice. Rezumate ale lumii, modele, sinteze.

La începutul anilor patruzeci Virgil Birou speră în înnoirea literaturii din Banat şi publică un volum în care vrea să-i lanseze pe tinerii Petru Vintilă, Al. Jebeleanu, Petre Sfetca şi Pavel Bellu. Ei erau marile speranţe ale poeziei din Banat. În 1944 vremurile se schimbă, în 1945, 1946, chiar şi în 1947, el şi prietenii lui, Romul Ladea, Stoia Udrea aşteaptă plini de speranţe, Stoia Udrea tipăreşte seria nouă a revistei Vrerea, revista „lor”, Virgil Birou publică în Editura Fundaţiei „Regele Mihai I” romanul său Lume fără cer, dar… vremuruile se chimbă, regele pleacă, suntem în republică. Vremurile se schimbă, dar Stoia Udrea nu stă foarte mult la puşcărie. Revista Scrisul bănăţean, condusă de învăţăcelul său de odinioară, Alexandru Jebeleanu, îi publică niște capitole din Lume fără cer. I se reeditează romanul cu mici tăieturi, dar ecou are numai în Banat.

Totuşi, la începutul anilor şaizeci lumea îşi aminteşte de el cu iubire. În 1963 se organizează la Lipova o reuniune a cenaclurilor din partea de vest a ţării. O reuniune importantă, cu vedete ale scrisului tânăr şi vârstnic, de la Marin Sorescu la Franyo Zoltan. Sectorul de proză va fi condus de Eusebiu Camilar şi de Virgil Birou.

A murit în 1968, atunci când începeau să se deschidă alte porti ale literaturii Banatului. Editura Facla, întemeiată în 1972 la Timişoara, îşi inaugurează tipăriturile cu Lume fără cer. Cartea lui Virgil Birou, va exclama Nicolae Ţirioi, e echivalenţa lui Ion, pentru Banat!!! E cartea care exprimă, precum nicio alta, Banatul Europei Centrale! Ar fi putut avea ecou mai puternic şi datorită contextului afirmat de „A treia Europă”, ediţia propusă prin anii nouăzeci de Viorel Marineasa. Datorită fiului său, Ionuţ Birou, şi prietenilor săi, apar „ineditele” Virgil Birou. Sper că ediţia la care lucrează Graţiela Benga, editor eminent, va plasa opera lui Virgil Birou pe traseul care i se cuvine. După 50 de ani de la moarte, Virgil Birou trebuie recitit cu dragoste. E unul dintre cei care defineşte literatura Banatului de ieri şi de azi.

LĂSAȚI UN MESAJ