Unde a dispărut dl profesor !

2035
L-am văzut, prima dată, acum vreo treizeci de ani, dacă nu chiar mai bine. În vreme ce eu eram un copil, nici măcar un adolescent, el era un bărbat în toată regula, aproape, la cei 28 de ani ai săi, de la vremea respectivă. Venea la școală în fiecare zi de joi, imi amintesc perfect ziua în care ne ținea acel curs de istorie, din simplul motiv că, pe atunci, miercurea era ziua marilor meciuri ale echipelor noastre din cupele europene.

Era vremea Craiovei Maxima, echipa nepereche a fotbalului românesc dintotdeauna, dar și a Stelei lui Belodedici și Lăcătuș, așa încât îmi revine în memorie faptul, că și el, tânărul nostru profesor, era pasionat, pe atunci, de fotbal și ne vorbea în primele minute ale orei de isprăvile cu pricina ale echipelor respective, prin Europa, de cu o seară înainte.

Însă cel mai puternic sentiment, care mă face și astăzi să ,,văd idei” vorba marelui Camil Petrescu, în relația cu acest tânăr, fost dascăl din copilăria mea, este acela că – grație felului în care își ținea lecțiile în fața noastră – am rămas multă vreme, de nu chiar pentru veșnicie, amorezat de istorie, ca poveste de viață, pur și simplu. Ce făcea domnul profesor la vremea aceea, a întunecatului mijloc de deceniu ’80, când totul în jurul nostru devenise, chiar și prin ochii noștri de copii, o farsă sinistră de cum să nu-ți trăiești viața cu adevărat, era un soi de miracol săvârșit de Divinitate. Omul acesta ne vorbea cu nonșalanță despre lucruri care nu aveau nicio treabă cu curricula de istorie la clasa a șaptea, plină-ochi cu clișeele protocronismului socialist, la capătul cărora aflam, în esență, că primul și ultimul mare voievod român era el, Nicolae Ceaușescu!

Așa am aflat, rând pe rând, de asasinarea președintelui Kennedy la Dallas, în Noiembrie 1963, de aselenizarea săvârșită de Neill Armstrong și de colegul său în anul de grație 1969, de cine conducea, cu adevărat, lumea în anii Cortinei de Fier, anume de Gorbaciov și de Reagan. Și câte alte subiecte aveam să ,,degustăm” cu lăcomie, povești aproape reale, care, pe noi, atunci, ne făceau să visăm că lumea poate fi infinit mai frumoasă decât cea din iubita noastră țărișoară!

E limpede că tânărul nostru profesor avea un har aparte pentru meseria pe care și o alesese, dar, mai era ceva care-l făcea atât de special printre ceilalți dascăli din școala generală. Anume, un fel de curaj special cu care aborda toate acele teme sensibile în siajul epocii menționate, o ușurință apreciabilă de a pătrunde în mințile noastre, care îl ajuta să ne facă să fim ochi și urechi la lecțiile sale de istorie. De unde își lua informațiile, cum reușea să știe atâtea lucruri într-o lume închisă ermetic, atunci, prin anii 1985-1986, când Ceaușescu începuse să cadă în dizgrația tuturor liderilor occidentali importanți, era – pentru mine cel puțin – un fapt incredibil.

Apoi, vălul a inceput să mi se ridice un pic de pe ochi în clipa în care l-am găsit lecturând, într-o pauză dinaintea orei de istorie, un Le Figaro, apărut cu vreo două zile în urmă, la el acasă, adică la Paris. Mai apoi, aveam să-l văd citind cu pasiune un număr, la fel de recent, din Newsweek, motiv pentru care, uluiala mea, deopotrivă cu admirația față de domnul profesor, crescuseră până la cer.

Era pentru prima oară în viața mea, a unui puști de nici 14 ani, când vedeam publicații occidentale, frumoase, pline de poze color splendide, cu mașini de lux și zeițe ale frumuseții pe post de reclame și de Life-style !

Viața ne-a despărțit un an mai tarziu, când am ajuns la liceu, și țin să spun că l-am mai văzut pe domnul profesor doar o dată sau de două ori, până la momentul Decembrie 1989. Am vorbit de fiecare dată destul de puțin, el întrebându-mă cum mă descurc cu școala, dacă am de gând să dau la Istorie, și cam atât.

După prăbușirea lui Ceaușescu, mărturisesc că am încercat să aflu mereu ce mai face fostul meu dascăl din gimnaziu, tânărul acela atât de destept si de cultivat, care citea Newsweek și Le Figaro în anii crunți ai finalului dictaturii comuniste.

N-am reușit să aflu nimic despre el. La școala noastra din Piața Traian nu mai preda de mult, nefiind de găsit nici pe la alte licee de prestigiu din Timișoara post-revoluționară, acolo unde eram sigur că ar fi meritat să predea. Nu devenise nici asistent universitar, ca atâția alți tineri dascăli de primă mână, care, după Revoluție, au ajuns rapid și firesc, aș spune, profesori de calitate. Parcă îl înghițise pe pământul !

Cândva, mult mai târziu, am avut sentimentul că l-am văzut pe tânărul și rafinatul meu profesor din generală, undeva, pe un aeroport din Germania ! Eu aveam pe atunci vârsta lui de la mijlocul anilor ’80, în vreme ce el sărise de 40 de ani. Silueta îi era la fel de elegantă și de suplă, ca atunci cand venea la școala noastră de cartier, uneori însoțit de o tânără splendidă, probabil soția lui, să ne predea vise și emoții pentru mai târziu !
Să fi fost el ? Sau a fost doar o licărire a imaginației mele de copil, altoite, între timp, pe osatura mentală a bărbatului care devenisem eu însumi, atunci ?

Un singur lucru aș vrea cu putere să nu fie câtuși de puțin real ! Ca fostul meu profesor de la mijlocul anilor ’80 – omul care ne făcea să traversăm lumi și oceane cu puterea minții sale atât de speciale – să nu se fi transformat, în anii de democrație, într-o figură fără chip!
Într-o fantomă, de pildă, niciodată deconspirată, înainte sau după, dacă înțelegeți ce vreau să spun!

LĂSAȚI UN MESAJ