Localitatea Ciacova, unde am poposit pentru o scurtă privire de sus, din Culă, ca stăjerii de demult, ascunde încă multe taine demne de aflat de un călător curios.
Dintotdeuna așezarea a fost vatra multor etnii, care fie s-au trezit pe lume aici, fie și-au întemeiat un cămin liniștit pe aceste meleaguri.
Unul din cei mai proeminenți fii ai locului, de care aproape oricine a auzit, și-a început drumul în lume din Ciacova. Un simplu băiat din pustă voia să ajungă preot. În acei ani era cea mai mare demnitate la care ar fi putut spera un copil de familie modestă. Și eroul noastru a ajuns. Ba mai mult, a fost unul dintre cei mai luminați savanți care au contribuit la emanciparea poporului sârb.
Dositej Dimitrije Obradović (în grafie chirilică: Доситеј Димитрије Обрадовић) a văzut lumina zilei la 17 februarie 1742, în Ciacova, pe atunci parte proaspăt încorporată în Imperiul Habsburgic (după ce fusese sub turci). De fapt, copilul a primit numele de botez de Dimitrie (Mita).
Familia de sârbi din care provenea nu era nici pe departe înstărită. De mic, Mita a învățat, pe lângă limba maternă, și limba română. Probabil tot din copilărie a căpătat și cunoștiințe de maghiară și germană. Poate că acest mediu multicultural a favorizat apetitul pentru limbi străine al acestui unanim recunoscut poliglot de mai târziu.
Soarta tânărului nu e prea favorabilă. Rămâne orfan de părinți și ajunge în grija unui unchi care vrea să-l facă preot, observând la el o mare înclinare spre cititul cărților. Tânărul visează însă să ajungă monah, și așa ajunge să fugă cu un călugăr călător spre părțile turcești. Aventura nu durează mult. E prins și adus acasă. După o scurtă vreme, e trimis la Timișoara să învețe o meserie, ca băiat de prăvălie la un comerciant. Pasiunea sa pentru studiu e însă puternică și își petrece timpul liber citind. Lecturile sale se concentrează pe viețile sfinților. E atât de influențat de aceste scrieri, încât crede că trăiește în deșert, ca vechii eremiți. E atras de viața evlavioasă și caută un prilej pentru a pleca din nou.
Gândul de a vedea lumea nu-i dă pace tânărului Dimitrie. Cetatea Timișoarei era prea strâmtă pentru un spirit atât de liber. După numai un an, fuge din nou.
Obradović era convins că a găsit locul ideal pentru viața sa evlavioasă la mănăstirea din Hopovo, la nici 100 de kilometri de Timișoara. Un coleg-ucenic din magazin, Nikola Putin, i se alătură lui Dimitrie în această aventură. Cei doi baieti și-au numărat averea. Trei groși era tot capitalul lui Obradović — Putin nu avea niciun ban. Dar aveau suficienți pentru pâine. De alte cheltuieli nu au avut nevoie pe parcursul drumului de patru zile, făcut pe jos. Pe atunci, călătoriile de acest fel nu erau neobișnuite pentru tinerii sârbi aflați în căutarea unei educații; scriitorul și istoricul Jovan Rajić a călătorit pe jos din Ungaria în Rusia, pe o distanță de 800 de mile (1.300 km). Obradović și Nikola au luat drumul de-a lungul râului Bega până când au ajuns la mănăstirea de la Hopovo, spre sfârșitul lunii iulie 1757.
Așa se face că în august 1757 se află la mănăstirea ortodoxă sârbă din regiunea Srem, Novo Hopovo. Dimitrie Îmbracă rasa monahală și devine diacon cu numele de Dositej (Dositheus). Tânărul e fericit. Nu mai lucrează în magazin. E liber să-și dedice timpul cititului și, din moment ce biblioteca mănăstirii e plină de cărți, nimic nu-l împiedică. Pasiunea sa pentru viața sfinților și dorința de a deveni el însuși un sfânt au atins punctul culminant în acest moment. Apoi, cu cât poposea mai mult acolo, cu atât aspirația spre sfințenie scădea. În cele din urmă, dorința de a deveni sfânt i se părea tot mai absurdă.
Împrejurimile înverzite și plăcute ale mănăstirii erau foarte diferite de deșerturile pe care Obradović le visa. Ceilalți călugări erau și ei departe de fi pe deplin evlavioși. Iar Obradović a descoperit că setea sa pentru cunoaștere era mai mare decât dorința de sfințenie. Dositej vrea, acum, să părăsească Hopovo pentru lumea în care existau mari biblioteci și unde se găseau școli înalte. Dar se alege cu ceva de aici. Învață temeinic slavona clasică.
Rămâne la mănăstire până în 2 noiembrie 1760. După un timp, crede că nu mai are ce învăța aici și pleacă la studii universitare la Zagreb, unde se dedică limbii latine. Credea că pentru o scurtă perioadă…
De fapt, acesta e numai începutul unei călătorii care se va transforma, pe parcursul a 45 de ani, într-o peregrinare inițiatică continuă prin toate colțurile Europei.
Planifică să meargă în Rusia, unde mai mulți conaționali ai săi au plecat deja pentru a-și continua studiile, sau la Viena, unde școala și biblioteca și-au adaptat mai bine nevoile la cererile studenților.
Obradović e sfătuit să meargă mai întâi în Dalmația, pe atunci teritoriu venețian, unde ar putea obține o funcție de șef de școală și unde ar putea economisi suficienți bani pentru a-și continua studiile. Sosește în regiunea populată de sârbi din Dalmația interioară în primăvara anului 1761 și e primit cu căldură. Preoții sârbi din districtul Knin îi oferă un post la școala din Golubić.
Viața lui Obradović în acest sat dalmat e idilică. E iubit de localnici. Atmosfera e senină, confortabilă; trăiește fericit. Din Dalmația pleacă în Muntenegru, unde petrece câteva luni într-o mănăstire. Ajunge la Boka Kotorska în 1764, apoi în Albania, în insula Corfu, Grecia, în Constantinopol și Asia Mică. Peste tot e bine primit și câștigă suficient pentru un trai privat decent.
Obradović a vizitat toate aceste ținuturi cu mintea deschisă la tot ce e nou. Se îmbiba ca un burete cu noi și noi cunoștiințe și învăța noi limbi, marea lui pasiune. În acea perioadă, Grecia era cea mai prosperă provincie a Imperiului Otoman, acesta, poate, fiind motivul pentru care a zăbovit cel mai mult aici. Zece ani (1761–1771) au trecut de când și-a început călătoriile și încă e neobosit.
Ajunge din nou în Ungaria, Austria apoi în Franța, Rusia, Anglia și Italia. Nu putea să rateze nici țările germanice și Polonia. Pe lângă limba sârbă și română, cu care a crescut, Obradović mai învață o sumedenie de limbi și dialecte, pe care le și predă. Învață elina clasică, greaca modernă, latina, germana, engleza, franceza, albaneza, italiana.
În timp șederii la Constantinopol izbucnește o epidemie. E nevoit să plece și ajunge în Moldova, la chemarea înstăritei familii Ghica. Pentru un an e profesor la Iași, unde impresionează prin vasta sa cultură. Locuirea îi este facilitată de cunoașterea limbii române, dar predă și în greacă. În 1782 agonisește destui bani pentru o excursie la Halle, Germania, unde se înscrie la o universitate pentru a studia fizica și filosofia. În acest timp, își publică biografia, un manifest pentru programul său educațional, denumit „Pismo Haralampiju” (1783), și cartea de consiliere morală „Sovjeti zdravago razuma” (1784). Era o „Carte de moralitate” unde susținea educația pentru băieți și fete, nediferențiată.
În 1784 a petrecut un an în Europa, traducând fabule și studiind literatura engleză. Până 1787, strange fonduri pentru a-și îndeplini un mai vechi vis: o călătorie în Rusia.
Petrece șase luni în Shklov, predând la o academie militară (fondată de generalul Semion Zorich), citind literatura rusă și scriind a doua jumătate a biografiei sale. În Rusia se familiarizează cu scrierile lui Mihail Lomonosov, Alexandar Sumarokov, Vasili Maikov și Alexandar Radischev, din secolul al XVIII-lea.
În 1789, Obradović s–a stabilit la Viena. În același an, Ernst Gideon von Laudon a alungat turcii din Belgrad, iar Dositej salută acest eveniment ca fiind începutul libertății națiunii sârbe în poemul „Pjesma o izbavljeniju Serbije” („Serbia salvată”). A rămas acolo în următorii doisprezece ani, scriind și imprimând atât lucrări originale, cât și traduceri. În 1802 a călătorit la Trieste, pentru că o tipografie publica opere sârbe. Aude despre revolta conaționalilor săi împotriva turcilor. Obradović strânge bani și-i donează cauzei.
Începe să lucreze pentru administrația victorioasă a lui Karadjordje, în 1806. Scrie primul imn național sârb, „Vostani Serbije”.
Obradović a făcut progrese mari în această perioadă. Timp de patruzeci de ani a călătorit în Balcani, Levant, Rusia Imperială și Europa. A dovedit o afinitate deosebită pentru Anglia și cultura engleză. A fost cunoscut ca savantul vagabond ce nu are astâmpăr și vrea să vadă și să cunoască totul.
La mai mult de șaizeci de ani, Obradović a devenit un campion al efortului de educare a poporului său. S-a stabilit în Belgradul eliberat în 1807, iar în septembrie 1808 a deschis primele școli de elită, printre care și celebra Velika škola (Marea Școală), care avea să devină mai târziu Universitatea din Belgrad. Sănătatea sa a început să fie însă tot mai precară, din 1809, și moare la 28 martie 1811, la scurt timp după ce a fost numit ministru al educației în primul guvern sârb.
Acestea sunt însă doar o mică parte din aventurile culturale ale preaînțeleptului vagabond european din Ciacova. Obradović a scris enorm, a tradus din multe limbi, dar mai este cunoscut și pentru un fapt aparent banal. A aclimatizat cartoful și a insistat pentru introducerea lui în alimentația din Serbia. Până la el, leguma era considerată o ciudățenie, bună, cel mult, ca floare în ghivece la geamuri.
Când timpul ne va permite, poate vom continua călătoriile de-a lungul și de-a latul Europei alături de cel care care se numără printre cei o sută de „oameni remarcabili” ai sârbilor.