„Un scriitor trebuie să-și asume eșecul asemeni unui triumf”

387

Interviu cu scriitoarea Ileana Roman

Ileana Roman (n. 7 ianuarie 1940) este scriitor, editor, membru al U.S.R. Absolventă a Facultăţii de Filologie, secţia Biblioteconomie, Universitatea Bucureşti, promoţia 1966. Spirit incomod, refractar la comandamentele sistemului comunist, i s-a interzis publicarea cărţilor între 1970 şi 1980. De asemenea, a suportat schimbări sau expulzări din „câmpul muncii”, fiind şomeră între 1969 şi1972, ba chiar şi în 1993. Între 1994 și 1999 a ocupat funcția de director al Bibliotecii „I.G. Bibicescu” din Tr. Severin, reuşind să facă din această instituţie un model cultural. Din 1995 este preşedinte al Fundaţiei Culturale „Alice Voinescu”, prin care derulează două programe culturale de rezonanţă naţională: Festivalul de Literatură „Sensul iubirii” şi Târgul de toamnă al cărţii. Tot din 1995 este redactor-şef al revistei Amfitrion şi director al Editurii Prier. A înfiinţat şi conduce cenacluri literare, între care „Danubius” (1970–1989) şi „Orfeu” din 2007. A publicat nouă cărţi de poezie, un roman, două piese de teatru, mai multe monografii, obţinând numeroase premii literare.

 

 

— Pare că numărul scriitorilor de poezie crește invers proporțional cu cel al cititorilor.

Astăzi, scriitori de poezie sunt mai mulți decât cititori de poezie, întrucât a scăzut (și decăzut) spiritul critic. Vezi puzderia de premii literare, dar și de intrări în Uniunea Scriitorilor din România, cu tacâmul glazurat de critici literari cunoscuți. În fostul regim politic cititorii erau mai mulți, bibliotecile fiind suportul de bază pentru orice formație și informație. Eu am lucrat în bibliotecă, aveam și cititori de poezie. Liceenii îi citeau pe Bacovia și pe Nichita Stănescu. Dar mari cititori de literatură sunt tot ei, scriitorii. Scrisul te învață și să citești.

 

— Cât de dificil era, pentru un artist, să se remarce în provincie, înainte de 1989? E altfel astăzi, în epoca internetului și a comunicării instantanee?

Politica vremii promova „mișcarea de amatori”, funcționau instituții de îndrumare a creației populare, folclorul a câștigat cel mai mult teren. Cultura scrisă era cea mai vitregită, majoritatea județelor fiind lipsite de reviste literare și de edituri. Eu am reușit să public mulțumitor în revistele „România literară”, „Luceafărul”, „Tribuna” și „Orizont”. Am avut de furcă numai cu editurile, acestea amânau aparițiile an de an mai ales la scriitorii din provincie. De aceea și scrisul era mai econom — grafomani au fost doar ziariștii, reporterii și autorii unor volume comandate de sistem. Pentru literați, primul criteriu era cel estetic. Au apărut atunci mai puține cărți mediocre în comparație cu cele de astăzi, și nici cele semnate de clientelari ai partidului nu au trecut de juriile U.S.R.

 

— Care sunt, dacă sunt, avantajele unei vieți în provincie pentru un literat? Ați fost tentată, vreodată, să vă mutați într-un oraș mai mare, sau chiar să plecați din România?

Am vrut să rămân în București, unde am și locuit mai mulți ani. Nici la Timișoara nu am reușit să mă stabilesc, deși aici am avut repartiție ministerială, la Biblioteca Județeană. De la Craiova am plecat după un an, iar acasă, la Severin, am avut multe necazuri. Dunărea însă m-a învățat cum să nu mă înec, cum să trec și pe alte maluri, cum să scriu chiar și un roman de trecut Dunărea (vezi Feminariu).

 

Ce credeți că înseamnă un scriitor ratat? Dar unul împlinit?

Un scriitor ratat este acela care a avut ce să rateze. Mai amărât este cel care n-are „ce și cum în problema puțurilor”. Un scriitor trebuie să-și asume eșecul asemeni unui triumf, astfel și depășindu-l. Un scriitor împlinit rămâne de văzut dincolo de „ticăloasa mulțumire de sine” (Nietzsche).

 

— Cum și care sunt astăzi relațiile dintre lumea politicului (și, implicit, ale administrației) și lumea culturală într-o capitală de județ? Lupta pentru puterea culturală, între cei din lumea artistică (muzicieni, artiști vizuali, regizori, scriitori), cu ce fel de arme se dă?

E o imagine clar-obscură (în sens oximoronic) asupra acestei tranziții încă târâită prin rezidualitățile fostului regim, de aceea negăsindu-și matca. Nu se trăiește un prezent firesc, gradual, se trăiește în rupturi. Scăpați din țarcul comunist și dornici de schimbare, de fapt s-a inversat doar proverbul, adică nu căzând din lac în puț, ci din puț în lac, și lacul mai lărgindu-se, „că-i pustie multă”. Se simte această băltire în mai toate domeniile pentru că lipsesc inițiativele înțelepte, corecte și discernătoare nu doar în cadrul politic. Cei mai mulți (cacofonic de mulți) așteaptă iarăși un tătuc care să ia hora înainte, românii fiind un popor horal, adică ne tot învârtim fără a înainta. Un popor care a izbutit numai când a avut conducătorul de excepție, omul providențial care să scoată țara de „subt vremi”, întemeindu-i un sistem propriu de valori și intrând în Europa pe poarta de fildeși (cum aș zice eu într-un vers). În fine, se simte în aer cum acest sistem postcomunist sau prostcapitalist alunecă spre disoluție. I-am dat și eu un brânci, atacându-i direct pe politicienii care au învățat doar cum să mintă și să fure, unii deja fiind hulpavi ca rechinii. „Ca să scapi de un rechin, aruncă-i în gura căscată câte o bucată de chihlimbar”, zicea Pitagora. Eu mai mult i-am hulit, am mers la câțiva și cu bucata de chilhimbar, dar a fost la fel ca în fostul regim, când încercam și eu să arunc mărgăritar la porci.

 

Acum stau pe malul Dunării, nu mai disper, nu mai compar răul cu mai răul sau prostia cu hoția și nici nu mai visez, întrucât observ că visele copiază realitatea tot mai copios, precum miniștrii cu tezele de second-doctorat. Ba încă nici nu mai fac față visele la atâtea monstruoșenii și stupizenii câte oferă realitatea imediată. Care, de fapt, se tot repetă și e o pierdere de timp și de tine însuți să le tot judeci. Până la disoluția prezentului sistem politic, noi, scriitorii, avem unde să ne refugiem, fie în ale noastre intimități, fie întorcând ocheanul înspre alte zări.

 

— În „Notă asupra ediției”, ce încheie recent apăruta dumneavoastră antologie Tăierea cărților (editura Prier), scrieți: „Cenzura vremii a avut și o latură pozitivă pentru poeți: ne-a determinat să înțelegem și să dezvoltăm ambiguitatea, subtilitatea, deci un rafinament al mesajului și expresiei poetice”. E o afirmație care m-a intrigat, fiindcă vine în răspăr cu tot ce știu despre rolul nefast al cenzurii de orice fel.

Câte un gram (sau mai multe) de cenzură există în orice, vezi și reflexele autocenzurii. Vrei să fi liber, să nu depinzi de restricții, dar deplina libertate nu-i decât în absurd. Lucid, totdeauna depindem, cumva, de ceva, de cineva. Depindem și de noi înșine spre a găsi cum să depindem tot mai puțin de alte entități. Iar fructul oprit, cu cât e mai oprit, cu atât devine mai tentant. Și, fie te arunci direct în arenă spre a te bate cu paznicii fructului, fie recurgi la subterfugii, la unele strategii din desant, la „tehnici de camuflaj”, prin care te aperi, dar și ataci, sau la fabulații care produc anticorpi. Cenzura, ca orice restricție tabuizată, te determină să, iar dacă nu, atunci te resemnezi. E mare lucru să ai determinarea. Astfel, creezi basmul spre a învinge zmeii sau pe alți monstrișori. Creezi labirinturi, întortocheri — acestea plăcându-i și lui Dumnezeu. Mai devreme sau mai târziu vine și ceea ce aflase Odysseas Elytis: Iar ca sentiment — un cristal.

 

— Ați debutat în urmă cu mai bine de o jumătate de secol, ca poetă. Ați scris și ați publicat constant, fiind permanent conectată la lumea culturală. Dacă un istoric străin ar vrea să știe, în câteva fraze, ce au însemnat acești ani, cum i-ați sintetiza?

Aș zice că toți acești ani au fost frumoși nu în sensul că n-ar fi fost și urâți. Scrisul poetic apropie sufletul de icoanele prototip ale Maicii Domnului, despre care se spune că au fost scrise, nu pictate. Iată și îndrăgostitul vers popular: Și cum merge de frumos/ Gândesc că scrie pe jos. În poezie se poate orice.

 

— Nichita Stănescu, unul dintre poeții iconici ai celei de-a doua jumătăți a secolului XX, avea o relație specială cu Turnu Severin. Care e explicația? Ce căuta poetul pe malul Dunării?

Da, i-a plăcut Dunărea, i-a plăcut și Severinul, îl găsea italienizat pe străzile centrale. Nu știu dacă a văzut aici o statuie de trei ori mai mare, precum văzuse în Piața Capitoliului de la Roma statuia lui Marc Aureliu, de trei ori mai mare. Chiar și sandala împăratului era de trei ori mai mare. E vorba de artă, desigur — „exagerarea este prima lege a artei”, spunea poetul. Nichita a venit la Severin în mai 1981, la o simplă invitație a mea. Nichita era spiritualmente un anume fenomen, iar noi trebuie să ne mândrim fie și patriotic (el chiar era un mare patriot, nu doar poetic) pentru că fenomenul Nichita este strict românesc, întruchipând (fie și oximoronic) spiritul eminescian și pe cel caragialian, nu întâmplător poetul având un cult pentru cele două genii antipodice. De aceea el suferea în taină și iubea spectaculos. Erau spectaculoase și cărțile sale, rostirea sa era spectaculoasă, rostogolitoare: împingea cuvintele ca pe niște pietre, le rupea în silabe, le răstea sau le mângâia, le rotunjea sau le ascuțea, apoi le zbura cu lacrimi cu tot. Nichita era un univers în expansiune și tot așa se aduna și se cobora pentru a-i ridica și pe cei din jur, pentru a se bucura și el. Pentru că nu-i plăcea singurătatea, nu-i plăcea nici unicitatea, nici originalitatea cu tot dinadinsul. El era mereu în ceilalți și când ceilalți erau înafara lor. El era fericit și când nu era, știind că o să fie. În rest era și el un om înalt, blond, se îndrăgostea frumos, iubea, mințea frumos, era gras, își rupea o mână, un picior, își rupea din ficat, el sieși vulturul și vulturologul. Însă și așa avea ceva în plus față de ceilalți. Nichita a stat aici, la Severin, trei zile, s-a întâlnit cu oameni, le-a dedicat poezii. Poeților le-a lăsat acest motto, desigur de trei ori mai mare: Poezie înseamnă să ai Dunăre și Turn la Severin.

 

— Încă din adolescență ați frecventat, aproape continuu, cenacluri literare. Și astăzi mergeți la un cenaclu, pe care îl și conduceți. Nu puțini iubitori de literatură cred că cenaclul e o instituție depășită. Ce vă mai mână acolo?

Eu mai merg la cenaclu pentru a stârni coincidențe ce m-ar întineri. Sunt rare aceste momente, pentru că nici cenaclul nu mai are acel aer tineresc, precum avea. Acum, cei ce vin aici frecvent au cărți deja publicate, nu mai știm care și cum debutează, majoritatea sărind direct din debuturi în rebuturi. Eu mă mai bucur de elevi, deși nu puțini sunt cei care nu se pot dezlipi nici în somn de celulare. Eu văd internetul ca pe o cloaca maxima, este și necesar, este și dăunător — o capcanare narcisistă într-o lume convexă și insidios depersonalizată. Noile tehnici, aceste mașinării sofisticate mai mult ne ocupă decât preocupă. Eu văd pe la ghișee indivizi care nu mai știu să râdă, stau câte opt ore holbați în calculatoare, sunt cumva robotizați, însă roboți cu defecte.

 

Eu mă mai bucur de elevi, simt că se vor descotorosi de paleativele dihaniei reci, cum și de cocalizări. Iată ce am văzut într-o după amiază tocmai pe când mergeam la cenaclu (la cafeneaua literară de la Castelul artelor): în dreptul halei Radu Negru mi-au atras atenția câțiva elevi (cam de-a șaptea) care se opriseră pe trotuar ca să râdă nu știu de ce, era un râs chiar molipsitor, iar unul dintre ei a zis: „hai se ne pișăm pe noi de râs”.

 

— Lumea literară este plină de orgolii. Mai e loc de prietenii literare, când mai toți se visează mari și vor glorie?

Orgoliile n-ar fi chiar nocive dacă s-ar referi prin spirit competitiv. Sunt mai întâi orgoliile egoismului, o rușine a casei când nu ai pat dublu și nici singur nu poți a fi.

 

                                                          Interviu realizat de Robert Şerban

 

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ