Arta lui Manuell Mănăstireanu e ca un glonţ cu cap vidia, ce se înfige direct în afect, după ce străpunge cu uşurinţă jocurile inteligenţei. În răspăr cu ghiduşiile şi cu obiectele deştepte de care gâlgâie arta contemporană românească, cu piesele haioase, care-ţi fac şmechereşte cu ochiul de pe simeze, cu fentele şi poantele filmate, fotografiate, desenate sau instalate care mai de care mai chic şi mai zglobiu prin spaţii nonconformiste ori gri, lucrările artistului din Iaşi sunt spirituale şi memorabile. De factură neoexpresionistă, picturile din Oglinzile tăcerii (expoziţia de la Galeria Calpe) sunt încărcate de un dramatism şi de o forţă vizuală cum rar întâlneşti.
Ele au ajuns la Timişoara după ce au fost expuse la Bruxelles şi, apoi, la Iaşi. Lucrări ale lui Manuell Mănăstireanu am văzut, pentru prima dată, în atelierul său, în 2018. Câteva peisaje și câteva portrete. Lucrări de mici și medii dimensiuni, atât cât pot găzdui pe doi pereți dintr-un atelier modest din punct de vedere al spațiului. Dar acele lucrări au fost suficiente ca să-mi doresc nu doar să văd altele şi altele, cât mai multe şi, de ce nu, mai mari, dar să le privească și alții. De ce? Fiindcă mi-a fost evident că sunt în faţa unui artist autentic, cu vocaţie şi har. Un om ce trăieşte în intimitatea culturii, fiind cititor de poezie, admirator al unor scriitori rafinaţi, interesat să afle şi să ştie cât mai multe despre artă, fie că e muzică, literatură, fotografie ori pictură, tentat să călătorească şi să observe. Boem, visător, cu o priză deloc aderentă la cotidian şi la virajele sale.
Apoi, la puţin timp după ce am ieşit din atelierul său, am navigat pe internet şi am mai descoperit o parte din universul lui Mănăstireanu, unul care m-a absorbit şi mai dihai, precum un vortex. Oare de ce nu doar că îmi place arta sa, ci mă și emoționează, mă însuflețește, mă stimulează, mă inspiră, mă nelinişteşte?, m-am întrebat.
Iar răspunsul a venit şi cu expoziţia văzută la Calpe: pentru că Mănăstireanu oferă nu doar o experiență artistică foarte puternică, de impact — acel wow! de care nu avem parte foarte des, mai ales în arta vizuală de pe la noi, unde, de regulă, ridicăm inteligent sprânceana sau ne ducem mâna la falcă, privim printre gene şi şoptim: mda, interesant… —, ci și una profund umană. Și asta fiindcă artistul nu intră în pielea personajelor pe care alege să le picteze, ci fiindcă le caută în propria-i interioritate, în propriul eu. Şi pictează un chip sau altul, mai toate tragice, abia când l-a descoperit în sine.
Manuell Mănăstireanu pare că se identifică cu subiectele sale, că este în miezul fiecăruia dintre ele. E reflexiv, dar şi autoreflexiv. Alege să îl picteze pe generalul Dragalina, sau un orfan, ori un soldat necunoscut, dar se transpune, totodată, și pe sine în acel personaj. Zugrăveşte un chip de fată abia după ce a dat de dublul ei înăuntrul său.
Tocmai de aceasta chipurile de pe simeze sunt teribile, aproape stupefiante: pictorul a evadat din convenția portretului. Îi păstrează latura realistă — fiindcă atunci când “face” personalităţi ele sunt recognoscibile de la prima vedere, nu trebuie să le citeşti numele ca să afli cine sunt —, dar, precum expresioniştii, le hipertrofiază eul. Şi o face imprimând feţelor un amestec de spaimă şi de mirare, de frică şi de cutezanţă, de stupefacție şi de abandon, de moarte şi de viaţă.
Chipurile lui Mănăstireanu tind să iasă din spaţiul pânzei, ca nişte fantome, ca nişte spectre, iar privitorul resimte această evadare ca pe o formă de agresivitate, de dizlocare a tabloului. Te determină să intri în gardă, să-ţi iei seama, fiindcă nu te aştepţi să păţeşti asta într-o galerie de artă. În galerie vii să vezi obiecte faine, colorate, plăcute. Şi, hop!, ceva care nu-i deloc confortabil.
Tocmai aici e unul dintre semnele măiestriei lui Manuell Mănăstireanu. Ieşirea evidentă, dură, ca printr-un salt brusc, din locul comun. Ieșire ce produce o cutremurare interioară, amplificată de exactitatea rece a culorii, care nu este o carcasă, ci chiar carnea lucrării. O carne transparentă, uneori. Alteori, luminioasă. Iar lumina ce vine din interiorul pânzelor sporeşte intensitatea lor emoţională, inclusiv atunci când e vorba despre peisaje. Care, în Oglinzile tăcerii, nu sunt locuri idilice, zone frumoase, ci foste cîmpuri de luptă. Cimitire. Ori case care au fost părăsite forțat. Iar elementul uman, chiar dacă nu apare explicit, e și acolo.
Chipurile lui Mănăstireanu devin arhetipale. Enescu ori Brâncuşi sunt memorabili nu fiindcă sunt un mare muzician și un sculptor uriaș, ci pentru că artistul îi vede cum nu i-a mai văzut altcineva. La fel și regii României, dar şi anonimii. Sunt arhetipul nobleței, al suferinţei, al durerii. Sunt fantomatici şi misterioşi. Nu-ţi vine să zâmbeşti când îi vezi. De fapt, în expoziţia lui Mănăstireanu nu-i defel loc de zâmbet.
Într-un timp al operaţiilor estetice, al botoxului, al pieilor întinse, într-o lume de selfiuri, de oameni care umblă cu oglinda în mână şi o invocă încontinuu, ca să afle dacă sunt cei mai frumoşi, Mănăstireanu arată figuri abisale. Şi, în acelaşi timp, propune o demitizare a chipului. O face evidenţiind vulnerabilitatea şi fragilitatea, ba chiar stupoarea, ca posibile repere ale umanului. Ca amprente interioare. Iar demitificarea e dată şi de faptul că el tratează cu aceeaşi intenstitate fiecare portret. Cununa de flori ce stă pe fruntea unei fete are aceeaşi putere şi valoare de simbol precum coroana Reginei Maria. Chipiul — şi, implicit, chipul — Regelui Ferdinand pare la fel ca al unui ofiţer din subordinea Majestăţii Sale. Asta fiindcă în lumea lui Mănăstireanu toate personajele sunt egale.
Poate și acest lucru urmăreşte artistul cu expoziţia sa itinerantă: să (ne) amintească faptul că pe chipul fiecăruia dintre noi, chiar dacă nu se vede, joacă umbra morţii. Nu am nicio îndoială că oricine va vedea lucrările lui Manuell Mănăstireanu va fi afectat de ele şi nu le va uita prea curând. Poate niciodată.
