Un pictor bănățean s-a remarcat în bătăliile italiene din secolul al XIX-lea

Când am depănat istorisiri despre Valea Almăjului și mai cu seamă despre satul Borlovenii Vechi aparținător comunei Prigor a venit vorba și despre oamenii de vază ce s-au ridicat de aici.

Unul din acești eroi legendari de care lumea știe din ce în ce mai puține este și generalul Alexandru Guran care a excelat în științele militare acoperindu-se de glorie în importante confruntări militare ale mijlocului de secol al XIX-lea dar în egală măsură artist plastic plin de har.

Alexandru Guran a venit pe lume la 15 mai 1824 în satul Borlovenii Vechi din comitatul Caraș-Severin ca vlăstar al unui alt militar de rang superior de loc din Domașnea. Părintele său era locotenent-colonelul Moise Guran comandant al celebrului regimentului român bănățean numărul 13.

Tânărul ALexandru a absolvit cu calificative mari școala primară în satul natal unde prinde dragul de studiu datorită unor dascăli dedicați meseriei lor.
Prin priceperea arătată la deslușirea tainelor carților continuă la o școală mai de soi ce se afla în apropiere, la Bozovici. Continuă parcursul de instruire la liceul de la Caransebeș ce era la acea vreme un reper de învățământ foarte serios. Profesorii cu înalte studii atrăgeau învățăcei din toată zona Banatului de munte dar chiar și mai de departe. Exemplul familiei și îndemnul mentorilor din liceu alături de întreg parcurs școlar cu rezultate dintre cele mai bune îl duc spre Academia Militară Tereziană din Wiener Neustadt unde a fost acceptat la data de 29 octombrie 1836. Seria de rezultate de excepție continuă și absolvă cunoascuta Academie pentru ofițeri cu gradul de sublocotentent.
După absolvirea și a cursului superior ca sublocotenent, a fost încadrat ca locotenent în regimentul de infanterie Erzherzog Franz Ferdinand d’Este nr. 32 la 30 septembrie 1844.

Marea răbufnire socială a populației din aproape toată Europa ce a dus la așa numita Revoluție de la 1848 (dar de fapt a continuat și în aproape întreg anul următor) a dus la mari schimbări ale sistemului feudal ce încă mai dăinuia în statele europene. Revoluția pornită cu revendicări sociale a dus la adevărate războaie între diversele naționalități ce încercau să iasă de sub tutela marilor imperii.
Tânărul locotenent Alexandru Guran participă la o seamă de bătălii din campaniile din Italia sub comanda bătrânului feldmareșal Josef Radetzky. Acesta din urmă a rămas mai cunoscut noilor generații mai mult prin faptul că a împrumutat numele său unei mult cântate piese muzicale și mai puțin pentru strălucitele sale fapte de arme.
La 20 august 1848 a fost avansat la gradul de locotenent-major. Dă dovadă de mult curaj și de cunoștiințe militare avansate și se distinge cu sobordonații săi în luptele din 1848 și 1849 de la Governolo, Montanara, Curtatone și în bătălia de la Novara.

Câteva vorbe despre aceste bătălii crâncene ce au schimbat soarta Italiei ce era pe cale să se formeze și Austria ce domina aproape întreg nordul italian. Aici grănicerii bănățenii au dat un important tribut de sânge pentru o cauză ce nu erau a lor în mod direct.
În timpul Războiului de Independență al Italiei din 1848, Governolo a fost de două ori scena de lupte între austrieci și italieni. Prima bătălie a avut loc în dimineața devreme a zilei de 24 aprilie 1848. 1200 de austrieci care înaintau din Mantua au fost forțați să se retragă de către Bersaglieri și voluntari. O altă bătălie a izbucnit pe 18 iulie. În timpul unei operațiuni piemonteze împotriva Mantua, 1500 de austrieci din Governolo au amenințat aripa stângă a piemontezilor, care, prin urmare, au decis să lanseze un atac asupra Guvernolo. Un prim atac i-a forțat pe austrieci să se retragă după lupte grele. Lângă Mincio s-au desfășurat într-o poziție defensivă pătrată, dar au fost înconjurați și învinși de piemontezi Bersaglieri care îi înconjuraseră anterior.
În timpul primului Război de Independență al Italiei, a avut loc o bătălie lângă Curtatone și Montanara, la 29 mai 1848, între trupele Imperiului Austriac sub comanda lui Josef Radetzky și trupele cu mult depășite numerice ale Marelui Ducat al Toscanei, care a fost purtată de un regiment din Regatul celor Două Sicilii și grupuri de voluntari din Napoli precum și studenți și profesori universitari din diverse universități toscane. Bătălia s-a încheiat cu o victorie austriacă, dar a ajutat trupele aliate piemonteze să se regrupeze și să-i învingă pe austrieci la Goito a doua zi.

În și mai teribila Bătălie de la Novara din 23 martie 1849, unde Alexandru Guran deja purta epoleții de locotenent major, armata piemonteză a fost învinsă de austriecii mareșalului Radetzky; acest lucru a dus la abdicarea lui Carol Albert de Savoia și la ocuparea orașului de către austrieci. Înfrângerea piemontezilor poate fi văzută ca începutul mișcării de Unificare a Italiei.
Odată cu terminarea campaniei italiane și cu liniștirea râzmerițelor anti-austriece Cariera militară a militarului bănățean continuă în condiții mai pașnice. Pentru calitățile dovedite pe front dar și a experienței acumulate a fost numit la 1 decembrie 1850 căpitan de rangul II, și la foarte scurt timp mai târziu, la 24 ianuarie 1851, căpitan de clasa I și mutat la secțiunea Statului Major General pentru gestionarea trupelor și magaziilor cu cele trebuincioase soldaților.
Dar viața oarecum liniștită în cancelariile militare nu era prea potrivită cu firea războinică a hârșâitului Guran. Mirosul prafului de pușcă și nechezatul cailor erau mai apropiate de uniforma sa. Și soarta îl face să-și pună din nou sabia în slujba împăratului.
La 1 mai 1859 a fost înaintat în gradul de maior Și este trimis iarăși în nordul peninsulei unde participă la războiul austro-italian, luptând pe fronturile de la Magenta și Solferino. În aceste bătălii s-a remarcat ca un bun ofițer, bine pregătit din punct de vedere militar, cu multă inițiativă și curaj.
Bătălia de la Solferino a fost bătălia decisivă în războiul dintre Imperiul Austriac și Regatul Sardiniei cu aliatul său Franța sub Napoleon al III-lea. Înfrângerea austriecilor de la Solferino din 24 iunie 1859 a făcut ca Sardinia să câștige războiul și să deschidă calea unificării ulterioare a Italiei.

Ecourile teribilei lupte au durat în timp. Chiar și marele nostru Iancu (Luca) Caragiale în „Pedagog de școală nouă” pune un accent comic îngroșat în creionarea neuitatul personaj Marius Chicoș Rostogan. Acesta fredona plin de elan belicos un cântec ce amintea de crâncena confruntare:
La Solferino devale
Mere-un ghinărar călare
Şi strigă în gura mare:
„Imperate, imperate
Pune pace, nu te bate,
Că-ţi perdzi cătanele tòte . .
Cât despre curajul lui e de amintit replica: „Io mă? Mie să-mi fie frică? Căz io am avut un frate la Zolferino!”

Toate aceste calități, ce nu mai trebuiau dovedite, au dus la următorul pas. Alexandru Guran a fost evidențiat de împăratul Franz Joseph al Austriei cu felicitări și cuvinte de laudă și decorat cu Crucea imperială de Merit Militar.
Guran a fost înaintat în rang ca locotenent-colonel la secțiunea Statului Major General pentru gestionarea trupelor și magaziilor în corpul armatei la 29 martie 1864 și de la 5 iulie 1866, înainte de termen, avansat colonel al Statului Major General.
În această funcție a servit în timpul campaniei în Italia din 1866 ca șef de stat major la comandamentul militar din Istria, apoi ca șef interimar al statului major al Armatei de Sud. După terminarea campaniei, a preluat pe 26 septembrie 1866 comanda Școlii de Război și a Școlii de Administrație, până când a fost promovat ca șef al departamentului nr. 5 din Ministerul de Război la 3 ianuarie 1869. El a deținut acest post până la 31 octombrie 1872.
La 1 noiembrie 1872 a devenit pentru aproape patru ani comandant al Brigăzii I din divizia VI de infanterie și director al Secției de Topografie din Croația și Slavonia. A fost ridicat la gradul de general de brigadă (Generalmajor) la 23 aprilie 1873.
În anul 1876 generalul Guran a fost numit de împăratul Franz Joseph în funcția de director superior al Institutului Geografic Militar din Viena. În această calitate a participat într-un mod remarcabil în publicarea nouă a marii hărți speciale a Imperiului Austro-Ungar, precum și în numeroase alte lucrări cartografice. Împotriva plângerilor formulate de comitetul tehnic militar, cu privire la metodele de preparare ale hărților noi în 1877, a fost apărat de șeful Statului Major General, locotenent-mareșalului Anton Maria Baron von Schönfeld, care a lăudat explicit performanța generalului. Guran s-a bucurat mereu de încrederea împăratului. A fost avansat de el în ziua de 1 mai 1878 la gradul de locotenent-mareșal în aceeași funcție. Din motive de sănătate, Guran a cerut retragerea s-a din serviciu. Pensionarea lui a fost aprobată la 1 noiembrie 1879. În cercurile militare a fost numărat încă din timpul vieții ca unul dintre cei mai inteligenți și stimați generali din toată armata austro-ungară.

Dar acest demn fiu al Borlovenilor nu a fost doar un destoinic militar ajuns la cele mai mari funcții (ca de alfel o întreagă pliadă de generali ce au plecat de pe plaiurile cărășene). Sub uniforma de cătană ascundea de fapt și o cultură vastă din domenii cât sse poate de variate fiind un cercetător în științele geografiei și un extraordinar topograf. Hărțile executate de colectivul său impresionează prin acuratețea datelor și a detaliilor trasate cu cea mai mare atenție. Alexandru Guran a scris mult și a publicat unele din nuvele sale în „Familia“ lui Iosif Vulcan din Oradea, de asemenea zeci de articole de cultură generală în ziarele „Albina” din Viena, „Concordia”„ din Budapesta și „Luminătorul”„ din Timișoara. S-a bucurat, pe lângă respectul împăratului Frantz Josef și de aprecierea regelui Carol I al românilor cât și de prietenia familiei de politicieni și filantropi bănățeni a Mocioneștilor ori a episcopului Ioan Popasu și a lui Vicențiu Babeș.
Dar toatea acestea pălesc în fața sensibilității artistice dovedite în numeroasele picturi semnate de general.
Generalul Alexandru Guran, personalitate complexă, nu a fost numai un militar desăvârșit, dar și un pictor apreciat. Ca pictor s-a axat pe peisaje și flori, în redarea lor folosind cu multă dibăcie nuanțele de verde, albastrul, albul și galbenul. Dealurile împădurite și livezile înflorite din picturile sale amintesc de meleagurile copilăriei. Cu mare drag a pictat și portrete, în care înfățișează oamenii din jurul său. Fiind un bun cunoscător al sufletului omenesc, realizează portrete de o mare expresivitate, cel mai apreciat fiind tabloul „Femeia cu lumânarea aprinsă”, ce reprezintă o româncă ieșind din casă în toiul nopții cu o lumânare aprinsă, aceasta ferind cu mâna flacăra de vânt. Flacăra proiectează misterios razele asupra pieptului și brațelor, având o umbrire splendidă a feței. Tabloul, împreună cu alte 34 de lucrări, a fost expus la Caransebeș la o expoziție organizată de episcopul Ioan Popasu cu ocazia înființării „Societății Femeilor Ortodoxe din Caransebeș” (1 mai 1891), tablou ce a fost vândut în anul 1925 cu suma de 250.000 lei.
Calitățile de pictor au fost recunoscute pe plan internațional prin alegere sa de trei ori consecutiv în funcția de președinte de onoare al Expoziției europene de pictura de la Paris.
Cu sănătatea zdruncinată de lungile campanii militare pe diferite fronturi, Guran a cerut retragerea s-a din serviciul activ. Pensionarea lui a fost aprobată la 1 noiembrie 1879. În cercurile militare a fost calificat, încă din timpul vieții, ca unul dintre cei mai inteligenți și stimați generali din toată armata austro-ungară.
Generalul Guran a murit singur, departe de Banatul său drag, la Viena, unde a fost înmormântat cu onoruri militare. În necrologuri a fost descris drept un om foarte educat, corect și precis, care s-a bucurat de cea mai mare cinstire în armată.