Un erou bănățean a participat la cucerirea redutei Grivița dând semnalul Independenței României

97

Unii necunoscători sau foarte puțin informați se grăbesc să-și dea cu părerea despre caracterul mai molcom al bănățenilor pe care-i consideră oameni ai gliei și al supușeniei față de mi marii locului sau cei cu stare mai răsărită. De fapt se confundă grav felul mai așezat al locuitorilor zonei și modul nerepezit de a face treburile temeinic cu o lentoare și o lene ce nu este deloc caracteristică a locurilor.

Chiar au fost voci ce clamau faptul că s-ar putea aplica vorba cu capul ce se pleacă în fața dușmanilor. Nimic mai fals. Toată partea de sud a Banatului dar și partea răsăriteană a trăit timp de peste două secole sub semnul militarismului activ. De aici au plecat simpli țărani sau chiar și oameni cu carte să urmeze cariere militare și nu au fost cu nimic mai prejos decât confrații lor de arme din alte armate de pe tot întinsul continentului. Hotărârea și curajul lor în luptă au devenit proverbiale în marile confruntări din secolele XVIII-lea și al XIX dar nu numai din acestea.

Toată zona de munte a Banatului a trăit sub semnul Regimentelor grănicerești ce apărau frontiera de sud și de est a provinciei în schimbul unor privilegii de care nu aveau parte paorii simpli de la pustă. A intrat în legendă Regimentul de Graniţă Româno-Bănăţean nr. 13, în perioada marilor confruntări dintre armatele imperiale habsburgice şi otomane.

După ce Imperiul Otoman a ajuns cu extinderea sa la malurile Dunării firesc au vrut să urce cât mai sus pe fluviu pentru a încerca controlul Vienei ce ar fi fost un nou Constantinopol la scasra altui secol. Cine ar fi ocupat Viena ar fi controlat tot continentul. În ciuda unor teorii haotice ce fac în mod artificial din Moldova și Valahia un scut la vechiului continent realitatea a stat cam altfel.

Nimeni nu avea interes să amenințe centrul continental pe acolo. Ar fi fost un ocol inutil și contrar oricărei logici militare. Banatul de azi și nordul Serbiei de azi erau adevăratele culoare ce puteau amenința cu adevărat tot ce era la nord de Alpi. Una din direcții era culoarul Timiș-Cerna o adevărată autostradă militară ce ar fi legat Orşova – Mehadia, Caransebeş, Lugoj, Timişoara. Iar de aici s-ar fi deschis pusta fără opreliști.

După perioada de un secolul și jumătate de administrației otomană imperiali habsburgici nu au vrut să mai repetev greșeala și au întărit acestă graniță cu trupe grănicerești numite iliro-române.
Urmare a celor prevăzute în Tratatul de Pace de la Karlowitz, din 1699, toate cetăţile dintre Tisa, Mureş şi Dunăre au trebuit să fie demolate.

Autoritățile militare s-au văzut în situația dea concepe alte modalități de apărare a zonei. Cetățile demolate trebuiau înlocuite cu cetățile naturale ale munților. Au apărut cele 17 regimente de graniţă.

Unul din ele a fost desemnat a-și avea baza la Caransebeş.

Ca un fapt de anecdotică istorică se spune că împărăteasa Maria Terezia sau altcineva din cancelaria imperială a avut cunoștiințe avansate de istorie antică și a adus vorba de celebra unitate Gemina (a XIII-a) a legionarilor romani ce au luptat și ei pe aceste meleaguri. Așa a căpătat regimentul bănățenilor numărul 13 în loc de 14 cât ar fi fost rândul după catastifele ostășești.

Pe o fâșie de mătase atașată de lancea drapelului Regimentului XIII, ce este expus la Muzeul Militar de la Viena, se află următoarele vorbe: „A lui Romul vitejie, peste voi români să fie!”Deci era de notorietate apropierea de neam între romanii de la început de mileniu și românii bănățeni. Era modul mai subtil de a cere vitejie și onoare unor militari ce ar fi dus în spate o tradiție de mai mult de un mileniu și jumătate.

Valoarea ostașilor cărășeni nu poate fi contestată de nimeni. Au luat la rând toate tranșeele Europei de la conflictele de pe teritoriile italiene până la războaiele perioadei napoleoniene. Trupe de pedestrași și zuavi francezi căliți în nordul Africii din campaniile egiptene au fost ca și nimicite de regimentele europene unite și austriece în marea Bătălie a Popoarele de la Leipzig.

Din rândul Grănicerilor Bănăţeni s-au ridicat în timp în jur de 25 de generali ai Imperiului care au ajuns să conducă mari unități sau să predea la școlile și academiile militare de pe tot intinsul impărăției din Galiția până în Boemia sau în Dalmația.

Nu era cauza lor directă a bănățenilor. Dar acolo unde au slujit și-au făcut datoria cu asupra de măsură. Regimetul al XIII-lea au dat masura devotamentului, curajului dar și a științei ofițerilor bănățeni ce aveau cunoștiințe de tactică și de strategie. Nu trebuie deloc uitat faptul că din acestă regiune multietnică fiecare grănicer, chiar țăran simplu la origine, vorbea cât de cât măcar două dacă nu chiar patru limbi. Cei cu carte, ce au făcut și școală militară, se descurcau fără inhibiții chiar în mai multe limbi.

Unul din cei mai bravi urmași ai acestor dinastii de militari ridicați din munții Banatului a fost o figură luminoasă a militarilor români cel ce a ajuns general în armata română Moise Groza.

Moise Groza vede lumina zilei la Obreja în 2 februarie 1844 din apropierea Cansebeșului. Ca orice copil dezghețat a urmat școala primară în localitatea natală. De aici este îndrumat spre Caransebeș unde urmează mai departe instrucția școlară. Este meritul incontestabil al acelor dascăli cu har ce au știut să observe în acest tânăr că are înclinație spre știință și că nu ar deloc rău să persevereze pe mai departe.

De aici continua un drum parcurs de mulți alții înaintea sa și după. Școlile militare erau refugiul celr cu posibilități materiale mai reduse. Acolo dacă tânărul era sârguincios primea și soldă destul de bună și nu trebuia să-și plătească studiile ca la Universitățile rezervate civilor. Absolvă cu note foarte mari Școala de Război de la Viena de unde capătă pe lângă tresele de sublocotenent și o solidă educație multilaterală. Pentru calitățile sale de militar dar poate și spirit pedagogic în scurt timp este propus să predea la Școala militară de la Lemberg. Își face cu cinste misiunea de profesor ai tinerilor cadeți.

Cariera de profesor avea să se sfârșească brusc când trece la o altă ocupație. Ca unul ce mânuia la fel de bine sabia dar și rigla, compasul, creioanele, harta și busola ca și tabelele matematice și logaritmice va fi numit în anul 1873 într-o comisie militară ce urma să traseze mai corect și exact pe teren dar și pe planșe linia de frontieră dintre Principatele Unite (România) și Imperiul Austro-Ungar. A fost preferat și pentru că era de origine etnică română și putea vorbi cu locuitorii munților pe unde se trasa lina de graniță.

A lăsat instrucția tinerilor altora și a trecut la munca de topograf militar.
Se povestește că undeva în munții Buzăului a întâlnit comisia omologă a românilor cu care a avut lungi convorbiri. Pe vaile din Munții Siriului a avut loc și iîntâlnirea ce-i va schimba viața. Generalul român Ioan Emanoil Florescu fost și viitor ministru de război venit în inspecție la comisia română de pe frontieră avea să-i facă o propunere surprinzătoare.

Avea nevoie de militari cu pregătire superioară mai cu seamă români ce să vină alături de tânăra armată română. Tânărul căpitan a acceptat imediat, din dorinţa de a fi alături de fraţi de neam. La început ca să respecte ierarhia și ordinele militare a dorit să vină ca ofițer austriac detașat în România. Sigur că nu i s-a aprobat așa ceva. Deci trece definitiv munții pentru a îmbrăca uniforma română.

Povestea consemnează că generalul venise însoţit de tălmaci de limbă germană dar căpitanul Groza i-a răspuns, cu mândria specifică bănățenilor, în româneşte:„„eu sunt român bănăţean, nu am nevoie de traducător, domnule ministru!”.

În Armata română, i s-a recunoscut gradul și pregătire fiind încadrat imediat.

Cu grad de căpitan la început iar mai apoi avansat maior ia parte la războiul ruso-româno-turc, ce pentru români avea să se transforme în Războiul de independență din anii 1877-1878. Este avansat repede până la gradul de colonel pentru faptele de vitejie de pe front.

Este cel ce a descoperit prin flerul său militar că reduta Grivița ce trebuia cucerită nu este după cum arătau hărțile o redută simplă cu o singură linie de apărare ci este dublă cu două rânduri de întărituri. Deci exista de fapt pe teren Grivița 1 și Grivița 2 pe care trupele turcești le apărau cu disperare. Dar la fel de mare a fost disperarea celor ce atacau.

Până la urmă redutele au fost capturate de trupele române și astfel Moise Groza se înscrie în rândul eroilor români ce au luptat pentru independența Țării chiar dacă nu provenea din Vechiul Regat ci de peste hotarele de atunci.

După război a ocupat mai multe demnități în armata română ajungând până la gradul de general. Dar cade și victima unor epurări ce vizau pe cei ce nu erau născuți în țară. Este pensionat forțat înainte de termen. O bucată de vreme a activat și pe lângă regele Carol pe un post de consilier militar și datorită faptului că vorbea limba germană.

A murit la domiciliul său din orașul Brăila unde și-a petrecut ultimii ani în data de 19 aprilie 1919 apucând să vadă primele semne ale unirii ce avea să aducă și Banatul alături de România. De fapt a militat tot timpul pentru acestă unire ca unul ce a prezidat multă vreme Societatea Românilor de peste Munţi.

LĂSAȚI UN MESAJ