Pe tăcute și fără să se fi bucurat de vreo atenție deosebită din partea presei — și cu atât mai puțin din partea televiziunilor —, la 30 decembrie 2023 s-au împlinit exact 76 de ani de la nașterea Republicii Populare Române. Născută într-un context istoric încă mult discutat și aprig disputat, prima republică română se va legitima din punct de vedere juridic prin cea dintâi constituție de inspirație bolșevică, aprobată de Marea Adunare Națională, la 13 aprilie 1948. De atunci, noi, românii, am tot numărat republicile, iar cea de astăzi — consfințită prin Constituția din 8 decembrie 1991 — este taman a IV-a, după moda constituționaliștilor francezi, care numără republicile odată cu fiecare nouă constituție republicană. La 24 septembrie 1952 este adoptată, de aceeași Mare Adunare Națională, o nouă Constituție „proletcultistă”, ocazie cu care s-a născut a doua Republică Populară Română. În sfârșit, la 21 august 1965, Marea Adunare Națională va aproba ultima constituție a „dictaturii proletariatului”, ocazie cu care Republica Populară Română devine Republica Socialistă România.

Imediat după 1989, în contextul frământărilor legate de elaborarea unei noi constituții pentru o Românie scăpată de dictatura personală, de inspirație stalinistă, a cuplului Nicolae și Elena Ceaușescu, s-a discutat mult despre cum anume ar trebui făcute lucrurile. Unii au fost de părere că forma de guvernământ nu ar trebui să fie impusă prin noua constituție, ci să fie stabilită în urma unui referendum, ocazie cu care românii ar fi urmat să decidă dacă optează pentru menținerea și, implicit, legitimarea republicii sau, dimpotrivă, pentru restaurația monarhică. Alții au socotit ca fiind mai potrivit pentru această țară ca forma republicană de guvernământ să fie stabilită prin noua constituție liberal-democratică, care, oricum, urma să fie supusă unui referendum aprobativ. Odată cu noua constituție, românii ar fi aprobat și, implicit, legitimat noua republică pluralistă. Au triumfat cei din urmă, iar, în evoluția evenimentelor, rolul impetuosului profesor Antonie Iorgovan — cel rămas în conștiința colectivă drept „părintele constituției” — a fost unul covârșitor.

Este, astăzi, oare legitimată, în România, forma republicană de guvernământ? Cu riscul de a-i enerva pe fițoșii care cred altceva, îndrăznesc să afirm cu tărie că actuala republică română este pe deplin legitimată din punct de vedere constituțional. Referendumul din 8 decembrie 1991, precum și cel din 18–19 octombrie 2003, care a avut ca obiect legea de revizuire a actualei constituții, au legitimat, fără nicio discuție, forma republicană de guvernământ. Explicația este pe cât de simplă, pe atât de clară: (i) suveranitatea națională (adică puterea de stat) aparține poporului, care o exercită prin organele sale reprezentative, precum și prin referendum; (ii) votul referendar dat în favoarea actualei constituții, la 8 decembrie 1991, a fost unul covârșitor; (iii) iar votul din 18–19 octombrie 2003 — care, de asemenea, a fost unul categoric în favoarea revizuirii constituționale — a fost dat inclusiv în privința modificării regimului juridic fundamental al unor instituții republicane, așa cum este cazul instituției prezidențiale (durata mandatului Președintelui fiind crescută de la 4 la 5 ani); (iv) prin votul dat la referendumul din 8 decembrie 1991, românii au decis și în privința faptului — anume menționat în textul Constituției aprobate — că forma republicană de guvernământ nu poate face obiectul unei revizuiri a Legii fundamentale a României.

Dincolo de argumentele juridice, aș mai adăuga și câteva observații de ordin istoric. Cum anume ar mai putea fi astăzi legitimată o restaurație monarhică? Și în favoarea cui? Fosta familie domnitoare din România — Hohenzollern-Sigmaringen, de care, în contextul Primului Război Mondial, s-a rupt, ocazie cu care s-a înființat Casa Regală a României — este astăzi într-un haos total. După moartea celui care a fost Regele Mihai I al României, acesta a lăsat-o în urma sa pe Principesa Margareta, căreia, din rațiuni pe care eu nu le înțeleg, Guvernul României a înțeles să-i recunoască statutul juridic de „Custode al Coroanei Române” și de șef al Familiei Regale a României. Hilaritatea acestei situații este evidentă! Mai întâi că, în mod tradițional, cele două constituții monarhice pe care le-a avut România (cea din 1866 și, respectiv, cea din 1923) au consacrat, în mod expres, principiul primogeniturii masculine (așa-numita lege salică), în virtutea căruia la tronul României nu puteau succeda decât moștenitorii de sex masculin (direcți și, numai în absența acestora, cei colaterali) ai regelui în funcție. Altfel spus, femeile nu s-au bucurat niciodată de dreptul de a ocupa tronul României. Această împrejurare face ca titlul actualei Principese Margareta — de „Custode al Coroanei Române” — să fie de un ridicol absolut. El sugerează că forma republicană de guvernământ ar fi una provizorie (și, implicit, precară) și că, la un moment dat, ea va fi înlăturată, printr-o restaurație, moment în care „Custodele Coroanei Române” va preda celui îndreptățit ceea ce pretinde că păzește sau că păstrează, într-un soi de depozit necesar (sau de nevoie). Cui anume? Păi, teoretic, raportat la principiul primogeniturii masculine mai sus enunțat, unui flăcău de-al său. Care, însă, nu există. Ceea ce complică și mai mult lucrurile. Sper că cititorii mei nu se gândesc nici la Nicolae (fiul Principesei Elena, sora Principesei Margareta), pentru că pe acesta însuși Regele Mihai I l-a exclus de la succesiunea la tronul României, și nici la condamnatul Paul (nepot nelegitim al fostului Rege Carol al II-lea), care nu a făcut parte nici din fosta familie regală Hohenzollern-Sigmaringen și nici din așa-zisa Casă Regală a României. În fața acestor triste realități dinastice și în lipsă de altceva, cred că va trebui să ne mulțumim cu Republica asta fostă Populară, pe care o avem și pe care istoria a fost dispusă să ne-o dăruiască. Să ne trăiască!