Toader Tudorel, croitoraşul cel viteaz

140

Nimeni nu se mai aştepta la nimic de la ministrul apolitic al Justiţiei. Apolitic, dar susţinut de Călin Popescu Tăriceanu, care va fi, probabil, şi principalul beneficiar al isprăvii ministrului. Patrioţii, mulţi la număr, erau siguri că ministrul Toader a fost şi el încălecat de Sistem, de Statul Paralel, dacă nu cumva făcea el însuşi parte din odiosul sistem securistic de foarte mulţi ani. Reprezentanţii de drept ai Sistemului, menestrelii şi măscăricii acestuia începuseră deja să-l mângâie pe chelie ca pe unul de-al lor, un om serios, un politician matur, care înţelege, nu-i aşa, comandamentele momentului.

Dar n-a fost să fie. Profesorul de drept de la Iaşi, rector, fost judecător la Curtea Constituţională, i-a surprins pe toţi, şi pe unii, şi pe ceilalţi. Printr-o operă de oratorie magistrală, chiar dacă vieux jeu, parcă mai mult politică în punerea ei în scenă decât tehnicist juridică, a făcut-o praf şi pulbere pe zeiţa impostoare a Justiţiei, această „faraoancă Nefertiti” (dixit pupincuristul prea celebru CTP, un impostor violent şi dezgustător la rândul său). Dar, de fapt, ca în basm, croitoraşul cel viteaz (pe limba lui Klaus Iohannis, Das tapfere Schneiderlein, de la culegerea Fraţilor Grimm citire) a doborât „şapte dintr-o lovitură” şi chiar mult mai mult decât atât, adică pe toţi cei care apucaseră să scrie ode şi epode despre mediocra procuroare, dar piesă unghiulară a sistemului securist, precum şi pe toţi cei care îi citiseră sau îl ascultaseră pe Klaus Iohannis în conferinţa sa de presă cu infinite delicii „sistemice”. Nu vor fi uitaţi: Klaus Iohannis, într-un discurs dintre cele mai revoltătoare, Gabriel Liiceanu, care o susţine comic pe Kövesi pentru preşedinţie, Andrei Pleşu, „(plăcut) surprins” de Kövesi la conferinţa ei de presă plină de minciuni patente deja probate („Avea ţinută, avea stil, avea iradierea normalităţii”), Cristian Tudor Popescu, pe culmi de arguţie prostească şi abjecţie, cum i se întâmplă des, şi toată banda de trâmbiţe, trompete, vuvuzele, fluiere, flaşnete ale Sistemului totalitaro-democratic care controlează azi România (Rareş Bogdan, Ioana Ene Dogioiu, Dan Tapalagă, Cristian Pantazi, Digi24 compact, ca o unitate disciplinată etc., etc.).

Dar de la conferinţa de presă, în care câţiva ziarişti, în frunte cu vopsitul, dubiosul Cătălin Tolontan, şi-au dat arama „paralelă” pe faţă (dacă mai era nevoie), România s-a rupt disproporţionat în două. De o parte, populaţia nefericită şi neputincioasă, servită de o clasă politică într-adevăr dintre cele mai mizerabile, fabricată tot de Sistem, şi de câteva televiziuni aparţinând unor proprietari dintre cei mai controversaţi, condamnaţi sau cu procese serioase în curs, iar de cealaltă parte, Sistemul, Statul Paralel, care, cu familiile lor cu tot, nu însumează mai mult de 300.000 de indivizi. Să facem şi precizarea obligatorie: nu toţi foştii ofiţeri de Securitate şi din armată, şi nici toţi cei care lucrează azi în asemenea structuri de forţă sunt neapărat oamenii sistemului odios de ocupaţie. Dimpotrivă. Primii care ne vor putea scoate din decăderea în care ne găsim, cu riscuri majore pentru ei înşişi şi familiile lor, vor fi patrioţii care lucrează în acele structuri, printre rinocerii şi crocodilii irecuperabili.

Ca niciodată în istoria ei, România e ocupată de mai multe puteri străine simultan, plus sistemul bancar cămătăresc internaţional şi cel al multinaţionalelor care ne exploatează la sânge. Dar, aşa cum s-a întâmplat mai mereu în epocile de pierdere a demnităţii şi suveranităţii naţionale, România e ocupată mai ales de români. Străinii se folosesc cu succes de arendaşi şi argaţi locali (colaboraţionişti diverşi, quisling-i, gauleiter-i, satrapi…). Trebuie să recunoaştem, această parte marginală a Europei, la răspântia imperiilor mereu înfometate, a produs şi produce prea multe lichele dispuse la orice, în numele binelui propriu. Lichele care ştiu să se bată cu cărămida în piept şi să se autoproclame cu tupeu genii culturale şi civilizaţionale (Pleşu, Liiceanu, CT Popescu…) sau chiar salvatori ai patriei (Băsescu, Iohannis).

Desigur, aceasta e doar o apologie, poate chiar o odă sau doar o epigramă în proză, scrisă în onoarea unui om cuminte, reţinut, preocupat poate în exces (timp de un an) să se menţină în cadrele profesionale, care a încercat, într-un moment astral al vieţii sale, să întoarcă soarta României de unul singur. Este vorba, bineînţeles, de ministrul Justiţiei, Tudorel Toader. Cei mai mulţi români cred că a şi reuşit, indiferent de ce va urma.

LĂSAȚI UN MESAJ