Timișorela săptămânii – Iosefin

86

Fără să știu, la Notre-Dame,

citind în voce cu un șpaclu

cu ghips pe lamă, la Cenaclu,

prin pajura de cui din geam,

 

că nu-mpărat și nici tâmplar,

ci un zugrav între interne,

cu inima-n bătăi cu perne

bătută măr mușcat le par,

 

în Iosefin, vieții ce π n-a

nenemurit ca pe hârtia

lui Anton Schratt trigeometria:

Franz Joseph, Sissi, Katharina,

 

și nici pereților, de-astup,

ca,-n Viena, din triunghi, actrița

cu-Amor jucându-se de-a crița,

cât el nu-i beat suflet și trup,

 

o urmă, două,-n ei — căci pot! —,

de ghimpe de portret pe frunte,

zicându-mi că, pe unde sunt e,

e și-am — și-apoi ieșeam ca Schott,

 

târziu, din Casa Generală,

Palatul de Economii,

în frunte c-un etaj de mii

arginți mai sus, de cheltuială,

 

mahmur de fumurile Casei

Studenților să-mi dau în Küttl

un Pilsner clar, atâta cât îl

recunoșteau cei vechi ai rasei

 

timișorene de Elite:

să las Coroana pentru Gară

(Omul Sălbatic, pe afară,

cu Leul iar să fie chit,

 

sub Steaua de-Aur) și să-l cruț

pe Stenzel de Vaporul Alb?! —

mă îndoiam precum un galb

și-o pană grea-n Pasărea Struț.

 

Intrând, spre Délvidéki,-o lustră

se înclina în timp ce Vaya

con Dios stânga, în Sinaia,

făcea, prin ușa mea lacustră,

 

spre partea Sissi,-a Sfintei Sofii,

de Victor Vlad, din Franz întreg —

șiretul drept, atunci, să-mi leg

am stat și să-mi usuc pantofii,

 

ca pe la Kathrin (Karstner Straße),

să-l las pe Rudolf cu a lui

Maria Vetsera — întâi,

micuța Sofia să-l lase!

 

Și n-am mai vrut Palatul Bega

sau al lui Piszica sub cer,

ci α Podului de Fier

și Casa Ancora, Ω.

 

Prea tânăr, mă simțeam ca-n zeghe

în pijama, pe-atunci, și m-am

oprit la Splendid pentru „cam.“

cu o fereastră către veghe

 

și spre Royal, Palatul Weisz,

tutunul fiindu-mi la un pas,

când Turnul îl aveam în glas

de Apă limpede — un prais:

 

un măr uitându-se-n Colegiu,

cu sâmburii sărind din miez,

la Hochstraßer un titirez

ce naște, galben, în cortegiu,

 

cu coaja roșie — Cazarma

de Pompieri fiindu-i tatăl —,

încât Palatul Ede, „iată-l!“,

striga de foc să dea alarma.

 

Era departe Șari-Neni,

nu soarele, nem casa Hain,

deci aspirina — încă nein! —,

de lângă Miksa Brück, al genii

 

de nouă zi pe strada Preyer, —

îmi aminteam doar „Johann Hart“

din seara-n care am fost de cart

poemelor făcute caier

 

să toarcă-n Casa Meczer doamna

o rimă caldă pentru Rudi,

ca seara care face — nu di-

mineața! —, peste noapte, toamna.

LĂSAȚI UN MESAJ