Nu știu dacă-l vom vedea, într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat, pe Dominic Fritz în fruntea vreunui Institut de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului, dar sărbătorirea victoriei lui în bătălia pentru Primăria Timișoarei a semănat, în Piața Operei, cel puțin, cu fiesta declanșată de izbânda lui Emil Constantinescu, din 1996. Mai mult, cu vorbele lui Dominic, victoria „încheia definitiv tranziția post-comunistă în Timișoara”.
Zis și făcut, mi-am spus și eu în 2020, la fel ca în urmă cu 24 de ani. Și cred, sper ca a treia oară să tac. Ar fi prea mult, chiar și pentru un „poet” ca mine, să o iau de la capăt. A treia oară, tăcerea o fi cu noroc. Și, până la urmă, toate chefurile seamănă între ele.
În ’97, la 9–10 luni de la instalarea profesorului Constantinescu la Cotroceni, soțiile câtorva prieteni ai mei au născut. Și prima mea fiică a văzut lumina zilei în august. Credeam într-o Românie mai bună și era dreptul nostru. Credeam, ca să-l votăm iar pe Iliescu în 2000, de frica lui Vadim. Credeam, ca să descoperim că Băsescu făcea cunoștință cu Levantul lui Cărtărescu după 2004 ș.a.m.d. Levantul: azi în toată țara, mâine-n Timișoara.
Să fiu bine înțeles: nu am căzut din înaltul așteptărilor în această primă parte a istoriei lui Dominic în orașul de pe Bega. Dar de pe canapeaua din sufragerie, parcă. Și, credeți-mă pe cuvânt, nu din cauza unui pahar în plus ori a unui coșmar. Ci pur și simplu pentru că am ațipit pe margine, să nu-mi deranjez pisica. Pisica ruptă de somn, nu cea ruptă, declarativ, în două de proaspăta administrație. Și scriu „declarativ”, fiindcă, practic, pisica e bine-mersi, întreagă bot-coadă.
Iar retorica Primăriei noastre o confirmă. Cu atât mai mult cu cât nici acum nu renunță la expresia iconică „greaua moștenire”. Păcat, fiindcă e calea sigură de a transforma un candidat stenic într-un edil astenic. Și nu doar de primăvară, cum suntem, de bine, de rău, mai toți. Ci all seasons.
Iar Timișoara stă pe loc — și în mare, și în mic. Și cine să se mai ocupe de mic, dacă tot ce e mare e de făcut și, după cum știm, ce e mare ia ochii de la mic la mare. Fiindcă n-avem lucruri importante, spitale, stadioane, gări ș.a., de ce n-am vorbi de ele până ni se albesc dinții de la polistirenul machetelor? Un discurs despre lucruri mari atrage cuvinte pe măsură, care pot ține loc inclusiv, sau mai ales, de fapte. Așadar, e profitabil. De ce ne-am gândi că lucrurile mici pot provoca schimbări de proporții, ca să parafrazez subtitlul cărții semnate de jurnalistul Malcolm Gladwell, The Tipping Point?
Un volum la care m-am repezit astăzi, după ce, în urmă cu două zile, așteptându-mi fiica cea mică — născută pe vremea administrațeie Robu (sic!) — în fața grădiniței, n-am găsit un coș de gunoi nevârfuit în care să arunc celofanul de la pachetul de țigări — bucata mică, cea care se desprinde când deschizi un pachet nou. În schimb, am găsit un adevărat deponeu la picioarele coșului. Unul atractiv, trebuie să recunosc cinstit, și pentru mine. La fel ca bidonul de zece litri, tăiat cu mână sigură și umplut cu apă, de lângă banca din curtea Urgențelor unui spital. În care zăceau, în urmă cu niște luni bune, sute de mucuri de țigară. Și altele, de ordinul zecilor, ce-i drept, pe lângă.
Imaginea scrumierei improvizate semnifica însă și ipocrizia interzicerii totale a fumatului în jurul spitalelor. Adică a unei realități nefericite, dar cu atât mai reale. Mai cu seamă în curtea unor Urgențe. Sigur, trecând pe lângă spital după ceva timp, n-am mai văzut recipientul pentru chiștoace, dar nici în față, pe trotuar, un coș de gunoi cu scrumieră, ci o rigolă plină cu filtre.
Dar să nu ne grăbim, să nu ne mai facem, una-două, neamuri proaste, nesimțiți, „fumători” etc. Ci să mergem puțin la cartea amintită. La ceea ce se cheamă acolo „teoria ferestrelor sparte”. Și să citim: „Dacă se sparge o fereastră și nu o repară nimeni, oamenii care trec pe acolo vor trage concluzia că nimănui nu-i pasă și că nimeni nu e răspunzător. În curând, alte ferestre vor fi sparte, iar sentimentul de anarhie se va răspândi din clădirea aceea pe stradă, transmițând semnalul că orice e acceptabil. Într-un oraș, probleme relative minore, precum graffiti, dezordinea publică și cerșitul agresiv sunt, toate, echivalentele unor ferestre sparte, invitații la infracțiuni mai grave”.
Nu vi se pare că autorul scrie despre Timișoara? Că, de fapt, curățenia în Timișoara e, și ea, o fereastră spartă? Una mult mai „la stradă” decât stadionul, spitalul, gara. O fereastă al cărui geam spart, odată înlocuit, ar putea fi apărat până și de noi, inevitabilii delicvenți la drumul mare de acum, cel plin de gunoaie.
Sigur, până la curățenie avem de construit. Lucruri mărețe, obiective majore, investiții importante. Ele vor schimba fața orașului, nu câteva coșuri de gunoi schimbate la timp.
Constantinescu dispărea din politică în 2000, după ce în 1996 părea că rezolvase, prin simpla lui victorie în alegeri, marile probleme ale țării. Dispărea cu gândul că plătise oalele sparte ale comuniștilor resuscitați de Iliescu. Fritz ar fi un alt cavaler al tristei figuri dacă nu repară cât mai repede măcar o fereastră. Și, mai grav, ar fi un ciob de oală spartă. Unul care nici măcar nu râde.
