Supraviețuirea prin cultură

113

Am moștenit cu toții această formulă magică, pe vremuri, apoi contestată și ridiculizată pe măsură ce idiosincraziile dintre noi creșteau mai înalte decât copacii și poluau mediul intelectual mai mult decât putea fi, omenește, ignorat. Constantin Noica se raporta, firesc, la contextul anilor ’80, în care definițiile erau simple și, cumva, subînțelese de cei mai mulți. Modalitatea prin care individul neînrolat politic putea să-și mențină o respirație intelectuală credibilă era întoarcerea spre bibliotecă, spre cultura clasică, de regulă, spre toate formele de exprimare care se sustrăgeau influenței sau controlului explicit al politicului. Putem spune, azi, că era o formă de naivitate sau de camuflaj, dar, în condițiile anilor respectivi, supraviețuirea prin cultură păstra o formă de speranță.

De ce am evocat această „poveste”? Pentru că recent încheiatele alegeri locale au deschis gâlceava pentru posturile administrate politic, nu doar în primării și consiliile locale/județene, ci și în instituțiile subordonate, lista de pretendenți fiind, ca de obicei, mai lungă decât oferta logic disponibilă. Și pentru că, în același timp, la Budapesta, un fost colonel de infanterie mecanizată a fost numit cancelar al Institutului de Teatru și Film, aruncând în aer demonstrațiile care deja înregistrau peste o lună de blocaj instituțional și de reacții internaționale. În paralel, foștii angajați ai portalului de știri index.hu s-au regrupat în jurul noului telex.hu, beneficiind de o subvenție generoasă de la un industriaș ceh, evident repede acuzat a fi om al lui George Soros, deci persoană nedemnă de încredere. În esență, forțele statului încearcă să privatizeze bunuri publice și să le așeze în folosul unei ideologii, eventual a unui grup restrâns de persoane fidele partidului aflat la putere. Nu putem să nu ne întrebăm până unde se va duce, și la noi, puterea nou aleasă în a decide meritele și abilitățile unor manageri, cine decide ce este bun, valoros, dezirabil și unde ar trebui să se oprească puterea (privată) a unui partid spre a lăsa spațiu puterii publice trans-partinice sau, cel mai bine, a-politice. Apoi, ne-am amintit de Noica, și totul s-a tradus, cu conștiința cinismului vremurilor noastre, în ce fel de supraviețuire? A cui? În ce fel de cultură? Sau, mai departe, supraviețuirea cărei culturi? Iar, aici, confirmarea venită de la Institutul de Teatru și Film din Budapesta a pus capac. Răspunsurile par clare, dar refuzăm să le credităm de teama creditului care întemeiază realități nefaste și urmări devastatoare.

În tentativa de a ne proteja de gândul cel rău, alte amintiri au venit să pledeze, avertizându-ne să nu „citim prost dialogul acesta… Numai că o societate care acordă prea mult politicului, stând sub vorba absurdă a lui Napoleon către Goethe: «Le destin c’est la politique» și care, în același timp, acordă prea puțin artei încurajând-o să fie adesea desfătare goală și uneori veritabilă impostură, o asemenea societate ar face mai bine să-și vadă de tristețile ei, să nu citească Republica lui Platon dacă nu o poate citi bine!” — avetiza același Noica, în 1986, prefațând traducerea dialogului platonician. Similar, azi, când formula supraviețuirii prin cultură a devenit o sinecură pentru lustrabili care s-au strecurat în școli și universități, în institute de cercetare (cât au mai existat) și în instituțiile de cultură nu spre a salva Cultura de infestarea politică, ci pentru a asigura supraviețuirea unui tip de cultură față de tentativele de a o elibera de remanențele trecutului nu tocmai îndepărtat. Îi regăsim în funcții și partide, așteptând instituții sau publicații pe care să le readucă pe calea cea dreaptă, întocmai cum dl colonel Szarka Gábor va face cu studenții și profesorii de la teatru și film din Budapesta. Nu cultura în care Noica ne sfătuia să ne refugiem din calea politizării vieții publice, ci cultura celor ce dețin și au deținut puterea, cultura ca instrument de control al minților și expresiei artistice, ca instrument de perpetuare a unui mod de organizare și funcționare instituțională, comunicațională a ritmului modernizării sociale.

Vocabular obligatoriu
Înainte să vedem detalii ale supraviețuirilor, se cuvine să recapitulăm câteva cuvinte care ne pot face discuția mai ușoară, mai explicită. Întâi de toate, nelipsitul George Orwell, cu a sa distopie, 1984, în care împărțea societatea în trei straturi: Partidul Interior, format din membri de partid, cu funcții, morgă și temporare privilegii; Partidul Exterior, reunind susținătorii, aspiranții, membrii marginalizați, tineretul — pepinieră a partidului propriu-zis, și, respectiv, prolii, adaptare a consacratului termen proletariat, inși locuind la marginea urbei și a societății, lipsiți de oportunități, dar și de temeiuri în baza cărora să spere dobândirea vreunei poziții sociale mai înalte. Cu un surâs straniu în colțul feței, se apropie teoria contemporană a tragediei bunurilor comune. Pe scurt, aceasta constă în acceptarea faptului că resursele planetei sunt limitate, fie ele resurse naturale, fie de relaționare între oameni. Cu toate acestea, populația crește invers proporțional cu regenerarea resurselor, iar fiecare individ este încurajat să-și dezvolte așteptări, interese, dorințe în mod nelimitat. De aici, disproporția tragică între cerere și ofertă. „Problema populației nu are o soluție tehnică, ea reclamă o extindere fundamentală în domeniul moralității.” (Garrett Hardin) Care sunt bunurile comune? Cele care ar trebui să fie accesibile atât prolilor, cât și membrilor de partid. Dar ele sunt limitate și nu se regenerează. La o abordare simplistă, concluzia e că nu trebuie privatizate tocmai spre a asigura, după un algoritm sau altul, accesul fiecăruia la pomul lăudat. În mod rațional, economiștii recunosc că doar recursul la moralitate mai poate salva ceva, dacă acest recurs e posibil.

Reformulăm, așadar. Este o Facultate de Teatru și Film un bun public, comun sau unul privat? Este un institut de cercetare, clădit din bani publici, un obiect privatizabil? Este Academia de Științe un bun privat? Dar managementul instituțiilor de cultură? Este cultura însăși un bun public sau privatizabil spre a-l face eficient? Ce reprezintă eficiența în cultură și cine s-ar mai putea refugia azi în artă spre a evada din social?

Pornind din experiența ultimelor decenii, vom aminti că datorăm mult lejerității cu care inși lustrabili și, evident, carantinabili o vreme au pătruns sau au rămas în mediul educațional, nu asumându-și erorile și opțiunile trecutului, ci generând prozeliți mai cu spor decât ar fi visat înainte de 1990! Dovada o găsim azi în rândurile partidelor, dar și ale Partidelor Exterioare, în grupul mare al celor care privatizează mereu și mereu bunurile publice, lăsând prolilor cel mult visul că au drept să-i schimbe, prin votul dat o dată la patru ani. Monopolul informației „valide”, al interpretării știrilor, al selecției prolilor pentru funcții modeste de execuție, monopolul definirii „culturii” și „inculturii”, al valorilor științifice sau academice, toate acestea nu coboară decât cel mult și cu mari eforturi spre cercul partidelor exterioare. Nu ni s-a predat economie politică spre a nu fi capabili să pricepem că resursele, fiind limitate, nu sunt disponibile pentru proli, oricare ar fi discursul drepturilor omului, proletariatului sau populismului. Dreptul de a delimita cultura și a o pune la dispoziția prolilor nu este universal și nu poate fi oferit prolilor tocmai pentru că în anticamera Partidului Interior e prea mare aglomerație! În teorie, drepturile sunt universale, dar, o spune același George Orwell, unii sunt mai egali decât ceilalți, astfel că ceea ce e universal nu e infinit. Abia dacă ajunge la cei mai egali decât prolii….

Budapesta
Acum o lună, Institutul de Teatru și Film din Budapesta a trecut din patrimoniul public în cel privat. Mai precis, i s-a cerut să se privatizeze spre a deveni… mai independent (decât alții?), cu termen fix, luna ianuarie 2021. Cum conducerea facultății a cerut mai mult răgaz, termenul a fost scurtat până în septembrie 2020, când a fost impus un nou comitet de conducere (board), noi reguli și, cu siguranță, urma să apară și un nou curriculum, după modelul învățământului preuniversitar deja convertit spre teme vădit naționaliste, opuse globalismului, multi-culturalismului, dezbaterilor din lumea de azi. Studenții au protestat, organizând un lanț uman din campus până la clădirea Parlamentului, ocupând clădirea facultății și refuzând să recunoască noua față a școlii lor. În semn de protest, profesorii și fosta conducere au demisionat, alăturându-se studenților în pichetarea sediului universității și în formarea lanțului uman. Desigur, nici tradițiile, nici anvergura numeroaselor generații de absolvenți, actori și regizori nu a cântărit în balanța puterii, caracterul de bun comun al învățământului public fiind aruncat în mașina de tăiat hârtie. Dintr-o dată, însă, noul board, în frunte cu Attila Vidnyanszky, a preluat totul, blocând, prin deciziile luate, începerea anului universitar. The Guardian menționează faptul că Vidnyanszky a fost director de teatru în provincie, dar este un fervent susținător al noii direcții (să-i spunem, culturi?), „a patriotismului și creștinismului nominal”. Ca urmare, încă din 2008 a devenit directorul Societății Teatrale Maghiare (parcă sună ușor pașoptist!), iar acum, cu binecuvântare de la centru (cum altfel), a preluat și Institutul de Teatru și Film. Greu de spus cum ar putea fi detronat! În schimb, noul consiliu de conducere a cerut deja o listă cu numele profesorilor care au participat la grevă în susținerea studenților și a avertizat că va deschide anul academic în altă locație, cu alți dascăli. De cealaltă parte, profesori ai Universității Central-Europene s-au alăturat protestului în numele libertății academice atât de mult atacată în ultimii ani în Ungaria, tocmai o săptămână înainte de a obține și câștig de cauză în procesul deschis la Curtea Europeană de Justiție împotriva guvernului Orbán. De asemenea, scriitori, actori și regizori din lumea întreagă au trimis o scrisoare deschisă guvernului de la Budapesta, cerându-i să „oprească războiul împotriva culturii universitare”. Semnează, între alții, David Gothar, David Edgar, Salman Rushdie, Cristi Puiu, Carl Gombrich, Charles Stafford, Joe Wright. Dar reluăm întrebarea: care sunt drepturile prolilor, care este accesul lor la cultură, cine și cum supraviețuiește prin cultură? Care cultură? Iată cum pluralismul în societate induce un pluralism semantic tot mai greu de digerat și gestionat!

Aflăm că jurnaliștii care demisionau în luna iunie, după o privatizare similară a platformei de știri Index.hu, au format o nouă echipă sub numele telex.hu, visând autofinanțare cu ajutorul cititorilor. Dar le-a sărit în ajutor Zdenek Bakala, om de afaceri din Cehia, care le-a donat 200.000 euro fără a pretinde să devină acționar. Este deținătorul Economia media grup, care asociază toate publicațiile liberale din țara sa. Cum era de așteptat, guvernul maghiar l-a acuzat de îndată de afaceri necurate în timpul privatizării companiei miniere OKD, dar a constatat cu stupoare cum informații nu tocmai de uz general au fost transmise către jurnaliștii telex.hu dinspre Ministerul Maghiar de Externe. Mai precis, acesta ar fi cerut reprezentanțelor diplomatice o listă cu jurnaliștii maghiari care participă la călătorii de documentare sau la seminarii profesionale. Așadar, informația care ar fi trebuit să fie un bun al Partidului Interior a ajuns la proli și a tulburat profund coridoarele guvernamentale!

Supraviețuirea prin cultură
Într-o Europă Centrală în care tranziția juridică post-comunistă s-a realizat mai mult procedural decât la nivelul valorilor și capacității de a răspunde cererii sociale, în care interpretarea normelor e în continuare făcută în raport cu regulile structurate de aceeași juriști care își țin instrumentele de lucru departe de înțelegerea prolilor, găsind modalități de a asigura supraviețuirea celor pe care societatea îi vede vinovați și, declarându-i vinovați pe cei care s-au plasat departe de jocul straturilor sociale, în această Europă Centrală, ne întrebăm cu tristețe, ce a rămas din cultură pentru a adăposti liniștea prolilor și cât din ea e confiscată (scuzați, privatizată!) de „eșaloanele superioare” ale partidelor? Cine supraviețuiește, prin ce fel de cultură?

LĂSAȚI UN MESAJ