Sunt geros, nu sângeros!

452

Și sunt așa, nu fiindcă sângele rece mă dă afară din inimă. Ci pentru că fiică-mea, studentă în anul întâi, m-a rugat, duminica trecută, să-i răspund la cinci întrebări pentru „tema la engleză”. „De ce eu?!”, am sărit ca un spital de arși, vrând să par ocupat. „Fiindcă trebuie să răspundă un părinte”, mi-a spus. „Chiar acum?!”, am mers mai departe, încercând o amânare. „Acum!”, a fost răspunsul ei firesc, sănătos, izbucnit din cea mai casantă urgență. A tinereții. A unui mâine nediminuat de nicio soluție: viu, neîncăpând în calculul fluent al unei duminici. A timpului febril, de consumat și altfel. A timpului ca al meu cândva.

Iar cum sunt un suporter violent al amânării, mi-am amintit de prelungirea vacanței de iarnă a elevilor. Ce trimuf pentru ei! Ce bucurie a gerului! Una pe care o păstrez la loc de cinste în memorie. Prin ’85, dacă nu mă-nșel, am trăit și eu o asemenea clipă de grație, la auzul știrii: Vacanța de iarnă se prelungește din cauza vremii nefavorabile. Dar, cum văd, aud, citesc, pe ici, pe colo, „așa ceva nu s-a-ntâmplat pe vremea noastră”. „În comunism, când mergeam la școală și înghețam în bănci învățând”. Iar cei mai posaci dintre părinți sunt tocmai voluntarii clasei de mijloc, înrolații în programul 9–18. Care nu știu ce să mai facă: să-și ia concediu?! să lucreze de-acasă?!

Mă rog, pot avea dreptate câtă vor, dar mă tem că grădinița, școala au ajuns instituții care te scapă de copii, ca să ai o carieră, să câștigi bani. Și atât. De ce însă nu-ți ascunzi enervarea față de cele mai dragi ființe, nu știu. Și tuni, și fulgeri pe unde poți. Iar cei mici te văd stricându-le bucuria, nefiind alături de ei nici măcar în cea mai sinceră dintre trăirile de pe lumea lor: vacanța. Te văd bombănind că, în loc să-ți vezi de probleme, trebuie să-i păzești. Chiar așa?! Chiar și pe cei „în toată firea”, cum îți place să le zici, inundat de mândrie?!

În fine, cum nu pot să nu țin cu anarhia frigului la copii și adolescenți, cum sunt geros, nu sângeros în debandada hibernală, m-am lăsat în voia întrebărilor fiică-mii. Și am tresărit, când, din cinci, trei ținteau în splina socio-politică a acestui început de an.

Prima întrebare era: „Ce înseamnă libertatea pentru tine?”, a doua: „Ce-ți amintești/ce știi despre perioada comunistă?”, iar a treia: „Cum era viața ta la 19–20 de ani?”. Nu le mai pun la socoteală pe cele de-a patra și de-a cincea: „Cum te vezi peste 27 de ani? și „În/Din România de azi, rămâi sau pleci?”, ca să mă fac că ninge în fereastra din fața cireșii de pe tort.

Și când țara arde, precum rumegușul, în televiziuni, mi-am intrat în rolul de babă care se piaptănă, singurul rol principal pe care îl vreau cu adevărat. Căci cine, dacă nu baba, de câte ori sughiță, nu zice că o pomenește cineva! Ghiță?! Cine, dacă nu Baba Binomială, afectată de unul sau altul dintre exponenții puterii și dezvoltându-se revolut newtonian, ca vinul cu termen de valabilitate pe fundul pet-ului.

Așa am început să răspund cu o dicție ce m-a surprins și pe mine. Prin actualitatea sa intimistă, cu volumul la minimum, la nivelul șoaptei dintre buzele prietenilor mei când vine vorba despre un șef de instituție publică, articulând „în clar”: „e acoperit”. Cum, acum 10–15 ani, pronunța, la fel de silențios și „lizibil”: „e mason”. Cum, în anii ’80, sâsâia: „e securist”.

Și brusc am bombănit că libertatea e o meserie fără sâmbete, fără duminici, fără sărbători legale sau ilegale, fără zi, fără noapte. O profesie în trei schimburi. Cam ca poezia pentru marele Ezra Pound, scriitorul de cel mai jos colaboraționism în Al Doilea Război Mondial. Am fredonat că din perioada comunistă îmi amintesc totul, că n-am uitat nimic, iar la 19–20 de ani viața mea era un mărfar gol pe șine, între două stații CFU (Căile Ferate Uzinale).

Asupra răspunsului că peste 27 de ani mă văd doar bătrân și a celui de la întrebarea cu rămânerea în sau plecarea din România: „sunt un exemplu viu, nu neapărat bun”, nu mai insist. De ce?! Pentru că m-am acoperit destul sub pătura aspră a cuvântului părinte. Și, nesemnând duminică adeziunea la chestionar, ca să mă acopăr în caz de plagiat, o fac acum, cu numele colaboratorilor părinți la acest articol.

LĂSAȚI UN MESAJ