18 C
Timișoara
joi 25 iulie 2024

Stegarul Trăilă Spăriosu din Uzdin a salvat onoarea Regimentului grăniceresc de la Panciova

Cu mai multe episoade în urmă în paginile istorisirilor noastre am vorbit pe larg despre tradițiile militare ale grănicerilor bănățeni. Acești s-au acoperit de glorie în multe din confruntările militare la care au participat sub steagul împărăției habsburgice. De la a doua parte a secolului al XVIII-lea, continuând cu războaiele napoleoniene și până la numeroasele lupte de pe frontul italian ori în timpul Revoluției de la 1848-49, ostașii bănățeni au fost chemați întotdeauna unde era mai greu. Este suficient să dăm ca pildă celebra Bătălia de la Leipzig, supranumită Bătălia Națiunilor, unde țăranii soldați din sudul Banatului au rezistat eroic unor detașamente mult mai numeroase.
Și dacă mai recent am poposit pe meleagurile Banatului Central iar mai apoi în cel de Sud din Voivodina trebuie „musai” adusă la cunoștința contemporanilor povestea stegarului Trăilă Spăriosu din Uzdin. Este unul din cele mai elocvente exemple de „loialitate” a grănicerilor români din Regimentul cu sediul la Panciova față de jurământul depus și față de apartenența la o elită militară.


Faima ostașului a ajuns o legendă. Legenda reprezintă cazul stegarului Trăilă Spăriosu din Uzdin, participant în bătălia de la Somma Campagna, care s-a desfăşurat în cadrul operaţiunii militare de la Custozza, terminată prin victoria armatei austriece împotriva italienilor, condusă de nu mai puțin celebrul mareşal Radetzky, la 25 iulie 1848. Cazul stegarului Spăriosu este relatat şi azi în tradiţia orală a satului Uzdin, însă adevărata sa poveste, cât şi atitudinea faţă de împărat şi Monarhie, le aflăm de la însuşi acest personaj, într-o schiţă autobiografică, intitulată Mântuirea unui steag şi publicată în presă la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Acesta afirmă că „în anul 1848 cu batalionul al II-lea al aceluiaşi regiment am mers în Italia, unde ajungând, am luat parte la mai multe bătălii. În 24 iulie 1848 în bătălia de la Somma Campagna, însă batalionul nostru (II) deveni prisonier cu 12 ofiţeri şi 576 feciori. Între aceştia eram şi eu ca stegar (Fahnenfuhrer).” Căzând în captivitate, Spăriosu a reuşit să ascundă steagul batalionului său înfăşurându-l în jurul corpului, iar după ce au fost eliberaţi, la arătat ofiţerilor din statul major, care l-au condus direct la mareşalul Radetzky.
Pentru faptul că a salvat steagul, a fost decorat cu medalia de aur pentru vitejie. În textul amintit, Trăilă Spăriosu mărturiseşte că a stat în serviciul Monarhiei timp de 56 de ani, dintre care 13 ani ca grănicer şi 43 de ani ca oficiant poştal la Uzdin, şi că, până la urmă, nu a primit nici pensie de la stat, în ciuda faptului că, după cum afirmă, „tinereţele mele le-am sacrificat pentru Tron şi patrie”. După ce a făcut cerere la autorităţi, „Maiestatea Sa Împăratul şi Regele prea graţios s-au îndurat a-m acorda un ajutor (Gnadengehalt) de 30 cr. pe zi (mulţămesc şi pentru atâta), dar totuşi e cu greu, ca o persoană neaptă de lucru, la bătrâneţele sale, să-şi poată susţinea viaţa sa cu 30 cr. pe zi.” Loialitatea faţă de împărat se transformă, în anii bătrâneţii sale şi în situaţia în care, la câteva decenii după desfiinţarea Graniţei, sentimentul de adeziune faţă de monarhie a primit un alt conţinut şi o altă intensitate, în decepţie şi pesimism. Bătrânul uzdinean şi -a dat seama, în clipele în care îşi scrie schiţa autobiografică (21 decembrie 1897), că lupta sa şi a confraţilor săi, vitejia camarazilor săi de arme din Regiment şi sacrificiul pentru „bunul împăra
t” au fost oarecum zadarnice.

Personalitatea stegarului Trăilă Spăriosu, erou al grănicerilor bănăţeni din secolul al XIX-lea, care a fost şi primul oficiant poştal la Uzdin, este cunoscută în satul natal, dar şi în localităţile din zonă, în special pe baza tradiţiei orale care circulă deja de mai bine de un secol, lipsindu-ne mărturiile scrise despre viaţa şi activitatea acestuia.
Încă la sfârșitul secolului al XIX-lea, pe când fostul militar era încă în viață, fapta sa era cunoscută printre locuitorii Uzdinului ca una deosebită, dar oamenii deja nu mai aveau informația în care război a participat acesta.
În schița autobiografică „Capul babei”, scriitorul Alexandru Țințariu (originar din Petrovasâla) referindu-se la anii copilăriei petrecuți la bunicii din partea mamei din Uzdin, amintește și numele lui „moș Trăilă” despre care afirmă următoarele: „Moş Trăilă, care a luat parte la un război şi a scăpat steagul regimentului, înfăşurând pânza aceea în jurul corpului său, era prieten bun cu taica-moşu (care dealtfel era preot la Uzdin – MM)”.

Este evident, deci, că bătrânul Trăilă a reprezentat un nume respectat de consătenii săi, ceea ce amintește și cronicarul satului Vasile Spăriosu-Grofu, un autodidact care a alcătuit prima monografie a acestei localități, bazată în special pe izvoare orale. În legătură cu stegarul Trăilă Spăriosu, acesta susține că evenimentul cu steagul regimentului ar fi avut loc în timpul războiului austro-prusian din 1866, afirmând: „În acest război satul Uzdin a dat un stegar, pe Trăilă Spăriosu, soldat în armata austriacă”. Prin urmare, pe la jumătatea secolului al XX-lea, când a fost alcătuită această monografie, în tradiția orală a satului Uzdin deja a apărut confuzie în ceea ce privește perioada și războiul în care s-a evidențiat grănicerul nostru.

Iată însă că un articol publicat în gazeta Tribuna poporului din Arad, de la începutul anului 1898, ne ajută să cunoaştem mult mai bine împrejurările în care acest personaj deosebit de interesant al istoriei bănăţene a intrat în legendă, salvând onoarea Regimentului Germano-Bănăţean nr. 12 cu sediul la Panciova, în războiul pe care Austria l-a purtat împotriva italienilor în anul revoluţionar 1848. Şi dacă până în prezent nu se ştia precis în ce război şi în care bătălie s-a remarcat stegarul Trăilă Spăriosu din Uzdin, articolul amintit, care reprezintă de fapt o schiţă autobiografică a acestuia, alcătuită la solicitarea istoricului şi ofiţerului vienez Adolf Ascher, ne arată clar că bănățenii, printre care şi stegarul Spăriosu, au participat în bătălia de la Somma Campagna, care s-a desfăşurat în cadrul operaţiunii militare de la Kustoza, terminată prin victoria armatei austiece împotriva italienilor, condusă de mareşalul Radetzky, la 25 iulie 1848. Prezentăm în continuare integral schiţa autobiografică a stegarului Trăilă Spăriosu din Uzdin.

Stegarul Trăilă Spăriosu „Mântuirea unui steag”

Onorată redacţiune!
Un sublocotenent vienez, cu numele Adolf Ascher, voeşte din incidentul jubileului de 50 de ani de domnie a Majestăţii Sale să scrie o carte în care să arate cu numele pe cei bravi militari care în urma vreunei vitejii pe câmpul de bătae au fost decoraţi. Numitul domn poate că prin archivele militare de acolo a aflat că între astfel de eroi e şi domnul Trăilă Spăriosu, magistru poştal în retragere, de aici. S-a adresat dar’ şi către domnul Trăilă Spăriosu cu rugarea să-i descrie timpul şi cauza decorării, precum şi unele schiţe biografice. Domnul Trăilă Spăriosu având în vedere că prin descrierea şi publicarea luptei, în urma căreia a fost decorat, va face un serviciu neamului său românesc, prin care încă se poate conchide că „românu-i născut soldat”, n-au stat deci la îndoială ci îndată punându-se pe lucru şi aducându-şi toate datele şi notiţele, a trimis respectivului domn următoarele.

„Sunt născut în anul 1821 în comuna Uzdin (de presinte Ozora) din fosta graniţă militară. Părinţii mei au fost plugari, cari după absolvarea şcoalei româneşti m-au trimis şi la şcoala germană, deoarece cunoştinţa limbii germane pe atunci era de neapărată lipsă şi trebuinţă. În anul 1838 am fost asendat şi înrolat în miliţie, la regimentul banato-german nr. 12 cu sediul la Panciova. În anul 1848 cu batalionul al II-lea al aceluiaşi regiment am mers în Italia, unde ajungând am luat parte la mai multe bătălii. În 24 iulie 1848 în bătălia de la Somma Campagna, însă batalionul nostru (II) deveni prisonier cu 12 ofiţeri şi 576 feciori. Între aceştia eram şi eu ca stegar (Fahnenfuhrer). În prinsoare, îndată ce am observat pericolul pentru steag şi ca acesta să nu apuce în mâinile inamicului, iute am tăiat steagul de la prăjină, aceasta am aruncat-o preste zid, iar pajura din vârful prăjinei am dat-o adjutantului regimentului de la batalionul nr. II. Steagul (pânza) însă dezbrăcându-mă l-am înfăşurat în jurul corpului meu, apoi îmbrăcându-mă din nou, l-am purtat astfel două zile şi două nopţi, până când în a treia noapte dându-mi-se ocasiune şi având timp, am luat steagul din jurul corpului meu şi l-am vârât în traista-mi de piele, între scândurile acesteia. Astfel am purtat eu steagul în spate mai multe săptămâni. După ce am fost eliberaţi din prinsoare, venind noi la regimentul nostru, eu am scos steagul din traista-mi de piele şi desfăşurându-l cu el în mână am ajuns la regiment în Bergamo. Cu ocasiunea trecerii prin Milano, unde era cuartirul general al mareşalului Radetzky, adjutantul acestuia văzându-mă cu steagul în mână înştiinţa Excelenţei Sale că steagul batalionului al II-lea n-au perit şi n-au căzut în mâinile inamicului, ci stegariul scăpând din prinsoare l-au readus şi că voeşte să se presinte Excelenţei sale. Atunci mareşalul plin de bucurie că steagul a fost mântuit exclamă: bravo! e oare posibil? aşadară steagul nu s-au perdut? Las’ să între viteazul stegariu”. După aceea am întrat la dânsul cu steagul învăluit într-o năframă albă. Mareşalul se apropie de mine, şi bătându-mă cu mâna pe umăre m-a întrebat: Fătul meu, şti tu nemţeşte?” I-am răspuns: „Da, Excelenţă!””Aşadară enarează-m ce şi cum ai făcut de n-au căzut steagul în mâinile inamicului?” I-am răspuns cu de-amănuntul toate ce şi cum am scăpat steagul ca să nu cadă în mâinile inamicului. La răspunsul meu Excelenţa sa din nou m-a bătut pe spate şi m-a lăudat. După aceea se întoarse către adjutantul său şi zise: Du-te şi adă pentru acest viteaz şi fidel soldat care şi-a expus viaţa pentru Patrie şi împărat o medalie de aur. Adjutantul se duse, veni însă îndată şi înştiinţă, că medalii de aur nu mai sunt, ci numai de argint. Mareşalul însă la aceasta îi reflectă: „Acest viteaz soldat nu merită de argint, ci de aur şi dacă acum nu mai sunt de aceste, atunci du-te cu el sus ca cel puţin să primească acum ceva drept present pentru bravura sa, iar meritata medalie de aur desigur o va primi în scurt timp”.


Adjutantul merse cu mine în etagiul prim unde se aflau mai mulţi generali adunaţi cărora le înştiinţă că au venit ca la porunca Excelenţei sale să-mi dee ceva drept present: generalii însă îl întrebară că pentru ce să-mi dea ceva drept present? Adjutantul le răspunse. Pentru că el în prinsoare fiind n-a predat ci a readus steagul batalionului său. La auzul acestei veste apropiindu-se toţi generalii de mine şi făcând un cerc în giurul meu mă întrebară: ce şi cum am făcut încât n-am predat steagul în mâinile inamicului? Eu le-am răspuns toate cu de-amănuntul, iar cel mai bătrân general zise celorlalţi: „Da, domnilor, astfel de casuri obvin foarte rar”, după aceea mi-au numărat şi dat drept present şase galbeni imperiali.
Din Milano apoi cu steagu în mână m-am dus în regiment, care staţionă în Bergamo. Colonelul regimentului avisat fiind despre sosirea noastră şi văzându-mă cu stagul în mână, plin de bucurie, îndată au dispus ca steagul să fie din nou prevăzut cu o prăjină nouă, ceea ce sub îngrigirea mea s-a şi întâmplat, iar când aceasta fu gata după obicei am bătut cuile. Ajungând şi la mine rândul le-am bătut, rostind următoarele cuvinte: „În numele Maiestăţii Sale împăratul nostru, a patriei şi a mareşalului Radetzky”. La aceste cuvinte ale mele adjutantul batalionului II, căruia în prinsoare i-am predat pajura spre păstrare îmi reflectă: „Da, da pentru că mareşalul ţi-a dat medalia de aur; dacă d-ta n-ai fi mântuit şi readus steagul, atunci eu îndată te-aş fi împuşcat”. Auzind eu aceste maliţioase cuvinte, i-a răspuns: „Bine, bine, eu steagul l-am mântuit şi readus, dar d-ta n-ai readus pajura ce ţi-am dat-o în prinsoare spre păstrare căci ai pierdut-o, sau ai lăpădat-o”. În urma acestui meritat răspuns amuţi maliţiosul şi jalusul adjutant. De aci înainte însă oficerii mei, care partea cea mai mare erau sârbi, n-aveau ochi să mă vadă, ci în continuu mă şicanau şi mă necăjeau încât după un serviciu de 13 ani, scârbit de atâtea nedreptăţi şi şicane, m-am retras de la miliţie.

Poveste aflată din scrierile cărturarului dr. Mircea Măran din Voivodina.

Cum peripețiile bravului stegar nu se încheie aici vom încerca pe viitor să mai căutam noi întâmplări din viața uzdineanțului devenit mai apoi lucrător poștal.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Alte subiecte :

Întreruperea furnizării de apă caldă

Pentru remedierea unei defecțiuni tehnice apărute la rețeaua primară de termoficare a Municipiului Timișoara, suntem nevoiți...

Frauda în cercetarea științifică

Subiectul despre m-am decis să scriu în această săptămână nu este nici nou, dar nici comod. Auzim deseori — și, mai ales, în contextul...

Citește și :