Cu perfect anonima Viorica Dăncilă, prim-ministru, am atins culmi nebănuite ale democraţiei securiste la Bucureşti. O democraţie de mămăligă, cu whisky american şi bere nemţească.
Pe de o parte, Viorica Dăncilă, prim-ministru, din Videle, Liviu Dragnea, preşedinte PSD, preşedinte al Camerei Deputaţilor, din Alexandria, din acelaşi judeţ ca şi Videle, Teleorman, Călin Popescu Tăriceanu, preşedinte ALDE, preşedinte al Senatului, etern şi fascinant; pe de altă parte, Klaus Iohannis, preşedintele României, Ludovic Orban, preşedinte PNL, lângă ei SRI, cu Geroge Cristian Maior, Florian Coldea, Eduard Hellvig şi toată banda, DNA, cu Laura Codruţa Kövesi, susţinută de comisari români şi de comisari străini, se zice; dar şi CNSAS, ANI, alte unităţi care, succesiv, au făcut tot răul de care au fost în stare, pe banii românilor, împotriva românilor, în aplauzele românilor, până s-au stins lent instituţiile, dar nişte impostori continuă să fie plătiţi gras. Li se adaugă Traian Băsescu, care n-a fugit încă în Costa Rica şi nici nu a fost arestat, la fel şi trupele lui de politicieni penali, încă nici condamnaţi definitiv şi nici fugiţi în lumea largă, pentru că au cu ce, au făcut sume peste sume. Plus televiziuni, ziarişti acoperiţi (George Maior dixit), interlopi şi prostituţie. Actorii unei piese de teatru absurd, un teatru antinaţional, penibil democratic. Cum au ajuns toţi aceşti „actori” pe locurile în care se mai găsesc încă? Pentru că toţi sunt falşi şi impostori. Nimic nu-i destina unor atari demnităţi, răspunderi sau măriri. Să ne spună Securitatea, cea veche şi cea nouă, aceeaşi. Pentru că ea l-a fabricat pe Băsescu, recunoscându-l ca pe cel mai rău dintre ai săi şi meritând deci avansare maximă. Şi nu tot Binomul îl joacă azi pe Dragnea în foi de viţă? Este Liviu Dragnea un dictator sau doar marioneta jalnică a Binomului?
Se mai poate face bine România? Nu, nu se mai poate face bine. Nu pentru generaţiile prezente. Când ţi-ai dat destinul pe mâna unor infractori, impostori, bagabonţi, cu repetiţie, Băsescu, Ponta, Dragnea etc., nu ai dreptul să te mai aştepţi la ceva sănătos, normal. Ţi-ai compromis prezentul şi viitorul. Niciun om sănătos la cap şi capabil nu-şi va mai propune să îndrepte ce a fost stricat de mai multe ori. Lucrurile se vor rostogoli, când mai rău, când mediocru, dar bine n-are cum să mai fie. Pentru o foarte lungă perioadă. E ceea ce au înţeles milioanele care au plecat deja. Patru sau cinci milioane?
Şi e inutil şi chiar incorect să dai vina doar pe Uniunea Europeană, pe Manuel Barroso sau Jean-Claude Juncker, prepusul Germaniei, pe Angela Merkel, că te-au jefuit, te-au umilit, ţi-au dat în cap cu MCV-uri, că nu ţi-au dat fonduri europene, că ţi-au aplicat Monica Macovei (al cărei dosar interesant nu a vrut nimeni să-l facă public — a fost şi procuror comunist, nu?) şi Traian Băsescu (dosarul său de multiplu colaborator, al românilor şi al străinilor, vrând-nevrând, PSAL, Flota etc. nu e, nici el, bun public). Lucrurile cu adevărat importante despre aceşti energumeni sunt binecunoscute de destui participanţi la tragicomedia noastră.
În anul în care vrea să sărbătorească Centenarul Marii Uniri, România pare a fi la pământ. Şi fără scăpare. Ce să mai sărbătoreşti în aceste condiţii? Basarabia e pierdută de mult, şi în ultimii 28 de ani nici un oficial nu a fost interesa, prin gesturi concrete, să o aducă acasă. De altfel, cine putea fi interesat? Traian Băsescu?! De când nu mai e preşedinte, Băsescu face un tapaj monstru pe acest subiect. O altă intoxicare securistică şi antiromânească.
României îi lipseşte nu doar un proiect de ţară pe termen lung (îl aşteaptă cineva de la Liviu Dragnea şi Viorica Dăncilă sau de la Klaus Iohannis şi Ludovic Orban?), ci chiar o minimă speranţă pentru ziua de mâine. Ziua de mâine poate aduce orice, dar doar în sensul dezastrului. Se simte cineva responsabil? Are cineva vreo vină?
Dar nu vom sfârşi acest articol pe o notă atât de tristă. Mai e ceva de făcut? Da, de exemplu, să ne ocupăm de cultură, cum am mai spus-o. Să ne aducem aminte de marii oameni ai trecutului nostru. Într-o carte apărută recent, a lui Mihai Neagu Basarab, Ultima boemă bucureşteană (1964–1976), autorul îl evocă pe Petre Ţuţea, o victimă şi un erou al neamului : „Ce era oare mai caracteristic vieţii de boem în stilul lui Petre Ţuţea? În primul rând, o anumită stare de fericire perpetuă : râdea mult, vorbea foarte tare, deşi auzea bine, era optimist în general, în condiţii în care cei mai mulţi devin depresivi. Era marginalizat oficial de comunişti, ca şi când n-ar fi avut nicio valoare. Faptul i se părea firesc, întrucât îi considera pe comunişti duşmani ai lui Dumnezeu, ai României şi, în consecinţă, ai săi personali. Nu i se părea normal ca duşmanii să-i recunoască valoarea. Ar fi însemnat ca respectivii să creadă în Dumnezeu, să fie naţionalişti, adică să pună interesele naţiei deasupra intereselor personale, şi, în aceste circumstanţe, intrând ei, comuniştii, în rândul lumii, să-i recunoască şi lui valoarea, de care el personal nu s-a îndoit nicio clipă.”.
„Kaputt”, cuvânt german, după dicţionar, înseamnă în română strict, distrus, vlăguit, nimicit, sleit. Originea cuvântului se găseşte în expresia franceză „être capot”, adică a fi înfrânt.