Reșița, însă Timișoara Sud

220

E încă vară. Certitudinea vine odată cu șuieratul crengilor pe tabla automotorului. Același, aproape același sunet ca primăvara. Mai e timp, așadar, mai e timp pentru… Orice — aș fi spus în urmă cu 40 de ani. Și n-aș fi greșit.

Acum nu mai e timp, fiindcă am trecut de Moniom. Reșița e aproape și în buzunarul de la pieptul cămășii, aproape de inimă, o fărâmă de frunză. Verde, încă verde — deci totul rămâne așa, ca vara. Chiar dacă frunzăverdismul e tot mai palid.

Dacă aș juca Verde-Stop, cu bucata asta de frunză din buzunar n-ar trebui să-mi fac griji. Norocul intră și pe fereastra vagonului. Ca și imaginile.

Imaginile sudului, mai cu seamă. Ale sudului Timișoarei, în prelungirea „peronului de Reșița” al Gării de Nord. În spiritul lui, fiindcă numai de spirit nu duce lipsă acest peron. În rest, de toate. Mai ales de corp, fiindcă un corp bolnav grav, distrus, nu prea mai poate fi numit așa. Dar până la schelet ne mănâncă spiritul. Cel tare ca fierul-beton.

Sudul feroviar al Timișoarei nu-mi dă însă pace, chiar dacă se apropie Gara de Nord a Reșiței. Chiar dacă fusese concurat de imaginile Bocșei, ale industriei Bocșei. Ale fotbalului bocșan, cu pirul și cu tribuna lui ruginită cu tot. Cu locul nașterii din cartea mea de identitate cu tot. Un loc fără amintiri, fără copilărie, fiindcă la nouă luni părăseam Bocșa fără să o mai revăd decât din mișcare. De ce? Nu știu nici eu — poate nu voi ști niciodată. Unde or fi spitalul în care am venit pe lume, blocul în care am stat? — mă mai întreb uneori. Dar nu mă opresc. Trec și atât.

Ca acum, când cutia de tablă a Regiotrans-ului își dăduse ochii peste cap în Bocșa Română. Dar nu fusese decât un banal stop cardiac din care mecanicul o scosese cu grație, lovind cu ciocanul două conducte din sala mașinii, unde mă aflam — întâmplător sau nu — ghiciți dumneavoastră pentru ce — nu pot să mă autodenunț. Așadar, un sabot blocat pe roată — timp destul să pun piciorul în Bocșa. Dar nu l-am pus nici măcar de dragul țigării. Sau al unei priviri pe cer. (Cine știe, poate aveam norocul să-l văd răvășit de plăcere între palele lui Dunca?! Fiindcă, nu-i așa?, aveam să aflu seara, e ziua magnificei nunți de la Bocșa.) Bocșa mea natală, prima și ultima. Singura.

Dar ieșirea cu trenul din Timișoara nu-mi dă pace. Nici aici, „acasă”, într-un Govândari năpădit de blocuri. Un oraș-dormitor în care un apartament cu o cameră e de două. Însă nu stau unde mă obișnuisem. Nu e apă, se lucrează la infrastructură, totul e spart în cartier. Ci într-un apartament de două camere, cu trei încăperi.

Mi-au plăcut mereu spațiile mici, dar Reșița m-a vindecat, cred, definitiv de această înclinație. Dacă mai pun și aerul, și Bârzava, amândouă curate, nu ies deloc rău. Din casă, în oraș, unde altundeva? În centru — și îmi tot repet, pe drumul sinuos al taxiului, de când cel drept e săpat în mare parte pe mijloc pentru revenirea la tramvai a Reșiței, să evit terasa unde, cu câteva luni în urmă, băusem o bere — nefiltrată, dar nu o minune, un brand nemțesc de duzină — cu 4 euro.

Aici, unde stau, e cu aproape 2,8 euro. E bine (!!!). Cum e și cu imaginea lunară a sudului Timișoarei. Lunară — selenară, dar cotidiană. Mizeră, dar cât de vie — și mă opresc aici, fiindcă privirea, după ce-mi trece pentru o clipă peste tomberoanele bine întreținute ale Reșiței (un oraș totuși curat, chiar dacă se lucrează la liniile de tramvai), îmi coboară pe telefon, lasă în urmă zborul proteicului Dunca și se oprește, mirată de-atâta grabă!, peste candidații lui Nica la Primăria Timișoarei. Trei plus el, ca muschetarii lui Alexandre Dumas, sau patru ca — să zic, cu gândul tot la drumul de fier din sudul orașului — cei patru cavaleri ai… lui Blasco Ibáñez. Sau ai Timișoarei Sud?

 

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ