Regionalizarea României. Se vor încumeta Iohannis, Orban sau Cioloș la o asemenea misiune istorică?  

1289

Cu puțină vreme înainte de a-și fi încheiat mandatul de prim-ministru, Dacian Cioloș a acordat un interviu unui post de televiziune central, în care se străduia să ofere câteva detalii interesante despre felul în care ar putea să arate această țară în anii ce vin. Dl Cioloș, a cărui activitate în calitate de lider al guvernului de tehnocrați a fost mai degrabă una discretă, fără realizări spectaculoase, a spus atunci câteva „adevăruri” extrem de dureroase și de triste pentru parcursul societății românești din 1989 și până astăzi.

Între altele, aspect pe care îl știm și îl simțim cu toții, pe propria piele, a afirmat că România a pierdut, la mai toate capitolele, mizele importante cu dezvoltarea economică și socială. Lucruri limpezi, vizibile și palpabile precum lama unui cuțit ținut în căușul palmei, care explică eșecul zdrobitor al politicienilor români, aleși prin jocul democratic, în toți acești treizeci de ani de post-comunism.

Întrebat însă care ar fi soluția la suita neîmplinirilor rușinoase ale tuturor guvernelor din această perioadă, Dacian Cioloș a răspuns că partida câștigătoare ar putea fi regândirea și susținerea de către toate partidele importante a procesului de regionalizare a României!

Nu în formula eșuată lamentabil, susținută, cândva, de pateticii lideri ai fostei USL, Antonescu, Ponta, Dragnea, ci într-o manieră diferită, dar care să conducă, în final, la scopul dorit de toată lumea: descentralizarea autentică a României, prin care fiecare regiune de dezvoltare ( care există, ca formă de organizare economică, în prezent) să-și gândească și să pună în practică propriile politici locale, economice și financiare.

Pe cât de adevărat, pe atât de dificil de realizat un astfel de program, acum, în vâltoarea atâtor frământări politice interne, în pragul a două tipuri de alegeri, dar și, privind cu îngrijorare, în raport cu derularea unor mișcări de domino la nivel internațional.

La toate acesta, se adaugă, firește, ca o fatalitate de nestăpânit, virulența cu care operează COVID-19, pretutindeni, pe globul pământesc.

Faptul că dl Cioloș, fost și comisar european pe agricultură, a vorbit atunci despre necesitatea repunerii pe tapet a proiectului de regionalizare a României, mi s-a părut, evident, un gest lăudabil. M-am întrebat, însă, de ce a făcut-o atât de târziu, și anume la mai bine de opt luni de la instalarea sa în fruntea guvernului de tehnocrați.

Cu prestigiul și cu buna-credință cu care a fost învestit de așteptările românilor la vremea respectivă și, mai ales, din postura de premier, ar fi avut multe cărți în mână, dacă demara efectiv procesul de regionalizare a țării în primele luni ale mandatului său. Nu a făcut-o, din păcate, motivând, la acea vreme, chiar la Timișoara, într-o întâlnire cu presa, că fiind liderul unui guvern nepolitic nu are legitimitatea să pună în aplicare o întreprindere de proporțiile regionalizării. Pe fond, avea dreptate, doar că, plecând de la poziția de atunci, ar fi putut, totuși, să demareze, cel puțin, acest proces. Ar fi dat un semnal fundamental de schimbare — prin reorganizarea statului și a instituțiilor sale total anchilozate și ineficiente de azi — întregii clase politice.

Sunt convins că dacă ar fi făcut-o atunci, nu doar că dl Cioloș ar fi făcut istorie prin „proiectul său de țară”, dar ar fi obținut cu siguranță și susținerea unor Dragnea, Blaga, Gorghiu ori Tăriceanu, destul de impopulari, la momentul respectiv, (cu atât mai mult mult, astăzi, altminteri!) pentru a se opune proiectului primului-ministru.

Din nefericire, s-a mai pierdut, cu acel prilej o șansă bună pentru destinul mereu pus la încercare al acestei țări. Poate că, totuși, măcar acum, în vremuri tot mai complicate pentru România, se va găsi careva, o minte politică lucidă (să fie cumva, în ceasul al doisprezecelea, dl președinte Iohannis, care, și el, a bătut, la un moment dat, monedă pe această temă) care să se gândească că regionalizarea țării trebuie să devină o țintă fundamentală pentru viitorii conducători ai nației.

Pentru că, dincolo de perorațiile unora, analiști, politicieni, diverși „oameni de bine”, cum că regionalizarea va însemna federalizarea ulterioară a statului român (o inepție la fel de mare, precum aceea lansată, la începutul anilor ’90, potrivit căreia Proclamația de la Timișoara ar fi urmărit, între altele, ruperea Banatului și Ardealului de România!), acest deziderat (deocamdată!) ar putea deveni cheia dezvoltării autentice și durabile a societății românești, în următoarele decenii.

Pentru ca procesul regionalizării României să reușească, pe criterii, evident, de descentralizare a deciziilor economice și financiare, și nu de autonomie teritorială, ar fi însă esențial ca și principalii actori politici ai Banatului, înainte de toate, să se implice cu putere și onestitate în susținerea sa.

Observăm, de peste 30 de ani, cât de mult au avut de suferit Timișul și Timișoara, de pe urma unor decizii nedrepte ale guvernelor centrale (sau mai degrabă a nepăsării acestora) în raport cu Vestul României.

În pofida faptului demonstrat de toate statisticile și de studiile prezentate de Ministerului de Finanțe ori de INS, că de peste un deceniu această zonă a țării oferă, după capitală, bugetului de stat, sumele cele mai mari strânse din taxele și impozitele plătite de localnici.

În schimb, în raport cu Clujul, Iașiul, cu Craiova, chiar, Timișoara a primit, în toți acești ani, sume derizorii de la centru, cu care nu a reușit să construiască aproape nimic de amploare.

Nicio șosea de centură mai acătării, niciun spital nou, nicio sală polivalentă decentă, absolut nimic notabil!

Prin urmare, dacă vreun om politic adevărat din această țară (să mai fie, oare, dintre aceștia?!) va relansa în spațiul public procesul de regionalizare a României, vom urmări cu atenție ce vor face lamentabilii noștri politicieni locali în perspectiva respectivului demers.

Pentru că — spre știința politicienilor locali de ieri și de azi — nu de mitinguri de protest, promise în van, avem, cu adevărat, nevoie, nici de țâfna de doi lei că ei sunt poleiți cu soarele lui Jupiter din născare, ci de susținerea hotărâtă a intereselor localnicilor, indiferent de ideologie sau spirit partizan.

Iar regionalizarea, dacă va avea până la urmă loc, ar fi cel mai bun exemplu de luptă politică dusă la baionetă în sprijinul acestui demers care va schimba profund și ireversibil destinele locuitorilor din Banat, și nu doar pe ale lor.

 

LĂSAȚI UN MESAJ