Trăim cu toții, în aceste zile și nopți – oare când se vor sfârși?… – fiecare în felul său, la o intensitate probabil nuanțată de la un temperament la altul, de la o sensibilitate la alta, de la o structură psihică la alta, de la o vârstă la altă vârstă…, trăim „momente” de încercare și tensiune maximă, pricinuite de o pandemie ce se manifestă, la scara întregii umanități, necruțător și imprevizibil, fără a se întrevedea, deocamdată, vreo perspectivă certă și imediată a aflării unui tratament miraculous, salvator.
Spectrul unui astfel de prezent, unei astfel de crize, cu un imens impact emoțional, (fără un precedent apropiat în timp), impune, în conștiința noastră, în interioritatea fiecăruia dintre noi, o activare și o asumare lucidă a sentimentului, de ce nu chiar a instinctului de solidaritate social-umană. În virtutea unor astfel de reacții și atitudini, firesc imperative, nu putem decât să prețuim și să le mulțumim, dincolo de orice doză de convențional și … penurie a cuvintelor, pentru abnegația și eforturile lor, tuturor eroilor anonimi, cadrelor medicale, care, asumându-și riscurile aferente, se află în prima linie a acestui război împotriva unui inamic invizibil al cărui nume nefast prefer să-l trec sub tăcere … Aceeași gratitudine o merită cu prisosință și mulți alți semeni ai noștri care, într-un fel sau altul, direct sau indirect, sunt implicați, se dedică aceleiași cauze… Și ce poate fi, în acest sens, mai elocvent decât o imagine tulburătoare ce va râmâne în istorie, cea din 15 martie, furnizată de serviciul de presă al Vaticanului, care ni-l prezintă pe Papa Francisc susținând un moment de rugăciune și binecuvântând Piața Sfântului Petru complet pustie din pricina pandemiei ucigașe.
Pornind de la parabola din Evanghelia după Marcu, (cap. 4, versetele 36-41), în care Iisus, aflându-se în corabie, pe mare, cu ucenicii înspăimântați de furtuna care amenința să înghită corabia în apele răsculate ale mării, potolește valurile, dojenidu-și discipolii: «Cum de nu aveți credință?»” Suveranul Pontif, în predica sa, tocmai despre aceste valori salvatoare s-a adresat tuturor creștinilor, tuturor oamenilor din lume: credința, solidaritatea umană, speranța: ,,De săptămâni întregi pare că s-a aşternut seara. Neguri dense s-au îngrămădit deasupra pieţelor noastre, deasupra străzilor şi oraşelor. Au pus stăpânire pe vieţile noastre. Ne-am trezit înfricoşaţi şi rătăciţi. Ne-am dat seama că suntem în aceeaşi barcă toţi, fragili. Chemaţi cu toţii să rămânem împreună, să ne aducem mângâiere unii altora. În această barcă suntem cu toţii, asemenea acelor discipoli care vorbesc într-un glas şi spun înfricoşaţi «pierim», şi noi ne-am dat seama că nu putem merge înainte fiecare pe cont propriu, ci numai împreună. Ne regăsim cu uşurinţă în această relatare.”
Papa Francisc a transmis astfel credincioşilor mesajul biblic: nimeni nu se salvează singur. ,,Vieţile noastre sunt ţesute şi susţinute de persoane obişnuite, de obicei uitate, dar care scriu astăzi elementele decisive ale istoriei noastre: medici, infirmiere, angajaţi din supermarketuri, agenţii de poliţie, îngrijitorii, transportatorii, forţele de ordine, voluntarii, preoţii şi mulţi alţii care au înţeles că niciunul nu se salvează singur. (…) Începutul credinţei stă în a recunoaşte că avem nevoie de mântuire. Nu suntem autosuficienţi. Singuri, ne scufundăm. Aceasta e puterea lui Dumnezeu: să îndrepte spre Sine tot ce ni se întâmplă, chiar şi lucrurile urâte. Împreună cu Dumnezeu, viaţa nu piere niciodată. Domnul ne interpelează şi, în mijlocul furtunii, ne invită să trezim şi să activăm speranţa. Domnul se trezeşte pentru a reînsufleţi credinţa noastră!”, a spus Papa Francisc în rugăciunea sa solitară, oferind lumii o pildă dramatică de comuniune morală și spirituală.
În perioada de izolare pe care ne-o impune, ca posibilă șansă a salvării, iminența acestei situații-limită, provocată de războiul umanității cu pandemia ucigașă, amintind, prin agresivitatea ei, doar de cea petrecută cu 100 de ani în urmă, cauzată de gripa spaniolă, cred că, pentru mulți dintre noi, un instrument de rezistență spirituală, (cvasiignorat în ultimii ani), un mijloc de terapie, în plan psihic/psihologic, poate fi acum, mai mult ca oricând întoarcerea, reîntoarcerea, cu o dedicare specială, la marile bucurii ale Artei, la ofertele ei atât de variate, atât de bogate pe care, grație tehnologiei actuale, ni le poate oferi, printr-o simplă accesare și navigare în spațiul virtual, însuși internetul. Acest instrument fabulous, devenit deja modul, aproape captiv, de viață al multora dintre noi, din partea altora atrăgându-și suficiente pricini de prudență, de respingere chiar! Eu mă gândeam la el, firește pornind de la situația de acum, cu interdicțiile și restricțiile ei, îndeajuns de drastice, ca la un posibil, eficient ,,antivirus” prin care să putem învinge, deocamdată, timpul… Timpul dilatat al izolării, cea care ne oferă, spun experții, șansa salvării în fața celuilat virus, în fața flagelului dezlănțuit acum și aici, și pretutindeni în lume, dar care timp dilatat poate să declanșeze, celor mai puțin blindați moral și mental, anxietăți, anomalii psihice, depresii sau chiar panică.
Merită, cred, să încercăm acest exercițiu: în locul învaziei mediatice ce se revarsă non-stop, în tonalități acute, cel mai adesea sumbre și fataliste, la care ne ,,ademenesc”, aidoma sirenelor din epopeea mereu tânărului și învingătorului Ulisse, mai toate canalele tv, haideți să ne lăsăm furați, zilnic, fie și pentru o oră, dar cu beneficii multiple, de audițiile unor capodopere muzicale (desigur, în funcție de genul preferat)! Dar nu în mai mică măsură – dimpotrivă! – mă gândesc la reconectarea noastră cu marile bucurii ale lecturii, la întoarcerea spre cărțile esențiale. Până la urmă, la acele creații, la acei autori care au avut, cândva, în formarea noastră, la vremea lecturii lor, rezonanța unor trăiri înalte, revelatorii, sau pe care, iată, îi descoperim, îi redescoperim în chiar aceste momente de cumpănă. Și cărora le percepem, cu o acuitate sporită, acea vibrație ce le conferă dreptul la timp, le conferă, dincolo de divesitatea modalităților stilistice sau de substratul ideatic/tematic, reale virtuți – cum spunem mai sus – terapeutice.
Și, nu mai puțin, ne oferă nouă, celor încercați acum de-o uriașă ,,furtună” ce suspendă, dintr-odată, ființa umană între a fi și a nu (mai) fi, ne oferă prilejuri live de meditație asupra condiției umane, asupra fragilității sale. Să nu ne ferim totdeauna de aceste ,,cuvinte mari” sau de astfel de expresii ce pot suna (dar nu acum și aici) convențional, vetust sau bombastic… De altfel, aceste averizări/monitorizări lingvistice, având, mai mereu, girul unor spirite superelitiste (pleonasm asumat!…), au devenit ele însele un fel de clișee, de locurl comune… Dar, revenind la „temele de reflecție” de mai sus, aș mai invoca aici exemplul și îndemnul special, la lectură, al unui nou Robinson Crusoe, în fapt un cetățean italian, Mauro Morandi, fost profesor, care a ales, în urmă cu 31 de ani, să trăiască singur, pe o insulă izolată, în largul coastelor Sardiniei, și care, în virtutea propriei experiențe de solitudine, le oferă câteva sugestii oamenilor constrânși de riscul pandemiei să trăiască în izolare, acasă. Merită reținute sfaturile sale, unul dintre ele fiind însuși îndemnul la lectură:
„Citesc foarte mult. Şi mă gândesc foarte mult” sau: „Cred că oamenilor le e teamă să citească deoarece, în acest fel, s-ar apuca să mediteze şi să se gândească mai mult la diverse chestiuni, iar asta poate fi periculos: pentru că dacă începi să gândeşti prea mult şi să vezi lucrurile din altă perspectivă, ai putea deveni critic la adresa ta şi să realizezi ce viaţă mizerabilă ai dus până acum”, a conchis noul Robinson Crusoe, unicul locuitor al insulei Budelli din Mediterana. Desigur, de reținut, cu prisosință, îndemnul inițial, invocând propria, predominanta lui îndeletnicire: lectura!
Închei insignifianta mea pledoarie cu două scurte fragmente spicuite din două Cărți, aparent, esențial diferite. Ce anume le apropie, ce la unește peste/dincolo de timp și spațiu? Cred că veți desluși înșivă acel ceva anume, unificator, valabil, probabil, totdeauna, în cazul cărților majore, care schimbă moduri de gândire, de viață, care aduc, care propun, întrevăd noi pardigme existențiale. Răspunsul ar putea fi aici: Credința în Lumină, în ieșirea din labirint. În scrisul devenind Evanghelie… Dar, iată cele două ,,pericope”! Să le primim în sfera noastră intimă de rezonanță și reflectare:
„Umblați cât aveți Lumina ca să nu vă prindă întunericul. Căci cel ce umblă în întuneric nu știe unde merge. Cât aveți Lumina, credeți în Lumină, ca să fiți fii ai Luminii.” (Sfânta Evanghelie după Ioan, cap. 12, versetele 35 și 36;
„Însă nici măcar nu scriu ca să citească asta cineva, ci ca să-ncerc să înțeleg ce se petrece cu mine, în ce labirint mă aflu, cărui test sunt supus și cum trebuie să răspund ca să scap teafăr. Scriind despre trecutul meu și despre anomaliile mele și despre viața mea translucidă, prin care se vede o arhitectură încremenită, încerc să deslușesc regulile jocului în care m-am pomenit, să disting semnele, să le pun cap al cap și să-mi dau seama spre ce arată, și să mă-ndrept într-acolo. Nici o carte n-are sens dacă nu e o Evanghelie.” (Mircea Cărtărescu, Solenoid)