Proteste și protestatari

430

Dincolo de faptul că au contribuit decisiv la consolidarea unei noi culturi a protestului în România, cele din ultimele săptămâni au polarizat de asemenea țara cu o intensitate pe care nu o mai credeam posibilă.

Sigur, protestul în sine este ceva lăudabil. Întotdeauna trebuie să păstrăm o distanță critică față de putere, o mefiență constructivă în raport cu aceasta, expunându-i și contestându-i tentativele de a ne „vorbi”, de a ne inocula propriul ei discurs prezentat, de pe o poziție întotdeauna particulară, ca reprezentând interesele generale ale întregii societăți. Așa ceva este imposibil. Dar, în același timp, este indispensabil pentru buna funcționare a democrației. Puterea trebuie să încerce să mulțumească o parte cât mai mare a societății, sau măcar să nemulțumească una cât mai mică. În același timp, dacă nu este ținută permanent în șah dinspre societatea civilă, orice ar putea însemna ea și oricâte tentative au existat din partea elitelor de a o acapara integral – puterea are tendința să devină tot mai autoritară, tot mai puțin democratică. Nu este vorba neapărat (numai) de considerente morale aici, ci de o întreagă asimetrie distributivă a resurselor care tinde să-i „corupă” pe politicieni să acționeze mai degrabă ca reprezentanți ai grupurilor de interese care le-au finanțat partidele și campaniile electorale decât ca reprezentanți ai alegătorilor.

Acestea fiind zise, protestele din ultimele săptămâni sunt perfect justificate în sine. Abuzul revoltător al PSD în cazul celebrei ordonanțe de urgență 13 merita sancționat din plin. Numai că nu trebuie pierdută niciodată din vedere structura compozită a protestatarilor, respectiv mesajele lor diferite. Nu a existat o singură voce a protestatarilor. Problema apare atunci când se încearcă impunerea unui singur mesaj ca fiind cel definitoriu pentru întreaga mișcare contestatară. Pe toți ne deranjează corupția. De la mic la mare, toți am avut sau avem de suferit din cauza ei. În același timp, toți o reproducem sub o formă sau alta, fie că recunoaștem sau conștientizăm măcar acest lucru, fie că nu. Atunci când utilizăm mijloacele de transport în comun și nu compostăm biletul; atunci când nu ne cumpărăm bilet în tren și ne „înțelegem” cu „nașul”; atunci când declarăm cifre de afaceri mai mici pentru a plăti impozite mai mici; atunci când achiziționăm un imobil pentru o sumă, iar la notar specificăm altă sumă, pentru a reduce impozitul, atunci când oferim diferite șpăgi strategice medicilor, profesorilor, polițiștilor, politicienilor șamd. Lista este deschisă. Toate aceste practici erodează gradual calitatea vieții noastre cotidiene. Și totuși, utilizând justificări mai mult sau mai puțin îndreptățite, căutăm să ne externalizăm vinovăția atunci când ne aflăm într-una din situațiile de mai sus. Iar mai apoi suntem iuți la mânie împotriva statului pe care n-am mai știut cum să-l fentăm atunci când avem impresia că serviciile pe care le oferă nu sunt la înălțimea standardelor noastre. Când vom înțelege că nu facem decât să furăm din propriul buzunar?

Corupția este o veche problemă în România. Nu e o meteahnă comunistă, să fim bine înțeleși, ci e mult mai veche. De fapt, în diferite dozaje, corupție există peste tot în lume, în orice comunitate/societate, așa cum există și inegalitatea. Nu putem face altceva decât să o ținem sub control, să prevenim polarizarea și fracturarea întregului social datorită acesteia. Pentru a ajunge aici, trebuie însă să o înțelegem în toată amploarea și complexitatea sa. Și, ne place sau nu, să ne înțelegem pe noi înșine și ca parte a problemei, nu numai a soluției. În ultimele secole, consideră filosoful Adrian Paul Iliescu, elitele românești au fost într-o permanentă stare de urgență. S-a ajuns aici și din rațiuni externe – presiunea imperiilor care își exercitau suzeranitatea asupra provinciilor românești – dar și din rațiuni interne: neexistând un cadru legislativ sigur, care să nu fluctueze în funcție de interesele conjuncturale ale puterilor respective, boierii s-au rezumat, precaut, la propriile interese, și au renunțat la principiile politice generale, dacă le-au avut vreodată. Debandada existentă în rândul claselor superioare a antrenat inevitabil un comportament social similar în rândul claselor neprivilegiate. Și uite așa, peștele de la cap se împute: tranzițiile permanente la care am fost supuși – monarhia, comunismul, postcomunismul – ne-au inoculat oarecum senzația că nu este indicat, nici inteligent să avem păreri proprii, mai ales ferme, ci să ne mulăm după împrejurări pentru a putea extrage un maxim de beneficiu de pe urma lor. Genul acesta de explicații, oricât de „culturaliste” ar părea unora, sunt totuși mai plauzibile, cel puțin până la începutul secolului XX, decât teza leninistă a dependenței față de capitalul extern, care ar fi extras din provinciile românești materiile prime necesare expansiunii sale industriale. Istoricul Bogdan Murgescu și sociologul Daniel Chirot au demonstrat convingător inconsistența unei astfel de abordări: producția cerealieră a provinciilor românești, datorată în primul rând unor tehnici agricole perimate, era pur și simplu insuficientă pentru nevoile de consum ale Occidentului, nevoi acoperite în primul rând de exporturile rusești în domeniu.

Corupția înfierată de protestatari nu este deci o reminiscență comunistă. Nu este nici măcar un atribut al PSD, ci un fel de a exista și de a face politică într-o serie de contexte suprapuse relativ incerte. Spre deosebire de corupția existentă la începutul României moderne, corupția contemporană nu poate fi disociată de o certă legătură de dependență față de capitalul extern.  Departe de mine intenția de a achiesa la discursul PSD al protejării capitalului autohton în raport cu dominația multinaționalelor; chiar dacă recuperează unele elemente de fond valide, acest cadru discursiv este unul național-populist și ca atare nefrecventabil. Da, economia românească este dominată de multinaționale, iar acestea fac profituri uriașe aici în comparație cu cifrele de afaceri din Occident; da, aceste multinaționale trebuie constrânse să contribuie mai mult la bugetul de stat, să investească considerabil mai mult în educație, în sănătate, în combaterea poluării, respectiv să nu se mai opună atât de agresiv creșterii salariului minim pe economie și impozitului progresiv pe venit – dar nimeni nu cred că își dorește reîntoarcerea la Epoca de Aur, atunci când obsesiv trâmbițata noastră independență nu era decât un paravan pentru dictatura cuplului Ceaușescu și a camarilei sale.

Capitalul în general nu poate funcționa în absența corupției. De ce alegem să ne raportăm aproape unilateral la corupția capitalului autohton, la corupția baronilor locali, mulți dintre ei grobieni și agramați – în timp ce trecem cu vederea atât de ușor corupția capitalului extern, care obține aici profituri uriașe? Cazurile Schweighofer, Continental, Nokia (Jucu), precum și multe altele ar trebui să ne revolte cel puțin la fel de mult. Iar când liderii unor multinaționale ies în stradă pentru a protesta împotriva corupției PSD și noi îi aplaudăm, fără să conștientizăm că aceștia militează direct împotriva introducerii impozitului progresiv pe venit, care ar oferi României posibilitatea de a se transforma, gradual, dar nu integral, într-o „țară ca afară”, respectiv împotriva creșterii salariului minim pe economie – atunci ne cam merităm soarta.

Iarăși, nu înțeleg de ce unele pancarte care afișau mesaje prin intermediul cărora i se cerea statului să trateze la fel firmele autohtone și multinaționalele, să nu se mai poziționeze atât de agresiv și de fățiș de partea capitalului internațional care caută să-și subordoneze integral piața din România, dacă nu a făcut-o deja – au fost rapid puse la pământ în timpul protestelor de la București. Nu înțeleg nici manipulările conform cărora ponderea electorală a PSD ar fi scăzut în urma protestelor cu aproximativ 10%, când de fapt a crescut la peste 50%, așa cum arată Lucian Sârbu (http://www.argumentesifapte.ro/2017/02/15/in-perioada-asta-putem-vedea-cine-raspandeste-fakenews/). Liviu Mihaiu are probabil dreptate atunci când afirmă că, în subsidiarul protestelor se duce de fapt o luptă deosebit de dură între președintele Iohannis, PNL, serviciile secrete și poate chiar DNA, pe de o parte, respectiv PSD, pe de cealaltă parte(http://www.gandul.info/stiri/liviu-mihaiu-partid-versus-securitate-razboiul-civil-al-romaniei-i-16166602).

Apoi, chiar dacă tineretul ar fi ieșit în proporție mai mare la vot la sfârșitul anului trecut, rezultatul electoral nu ar fi fost schimbat. Pur și simplu aceasta este structura socială a țării în prezent. Iar bătrânii, pensionarii, asistații sociali au aceleași drepturi ca tinerii care par să le conteste uneori aceste drepturi, uitând că, de fapt, dacă este să vorbim cu adevărat despre asistați sociali, studenții și marile corporații scutite de atâtea impozite sunt pe primele locuri în acest top, în timp ce numărul celor care trăiesc efectiv de pe urma ajutoarelor financiare primite de la stat este de aproximativ un sfert de milion, cel mai mic din UE raportat la numărul populației.

În sfârșit, nu pot înțelege ura împotriva categoriilor sociale defavorizate și ridiculizarea agresivă a protestatarilor anti-Iohannis. O astfel de mistică a protestelor care îți pretinde să te poziționezi exclusiv de o parte sau de alta, trasând arbitrar și în necunoștință de cauză linia de demarcare dintre cele două prezumtive părți, nu poate duce la nimic bun. Emoțiile și politica nu au făcut și nu fac niciodată casă bună. Nu putem fi democrați cu adevărat și în același timp să strigăm din toți rărunchii „PSD – ciuma roșie” sau să anatemizăm săracii și bătrânii pentru toate relele din prezent, chiar dacă PSD merită condamnat cu asupra de măsură nu numai pentru încercarea parțială de a temporiza lupta împotriva corupției, învăluind-o în problema reală a suprapopulării închisorilor, ci mai ales pentru cum a distrus infrastructura și resursele statului în anii 1990 și la începutul anilor 2000, lăsând milioane de șomeri pe drumuri. Nu putem fetișiza DNA fără a lua în calcul mizele pur politice în care este angrenată această instituție, selectivitatea cu care operează și omiterea inexplicabilă a faptelor de corupție ale marilor corporații internaționale. Evident, capitalul are ca scop maximizarea profiturilor, iar atunci când ajunge în state slabe din punct de vedere instituțional și corupte, profiturile cresc exponențial. Dar de ce sunt vinovați în acest caz numai cei care primesc, solicitând sau nu direct mita, nu și cei care o dau?

Nu putem, așa cum am afirmat mai sus, să ne înțelegem exclusiv ca parte a soluției și niciodată ca parte a problemei. Nu putem să progresăm ca societate decât împreună, nu dezbinați unii împotriva celorlalți, lăsând discursul dominant să ne semnifice, să ne vorbească până într-acolo încât limba lui devine limba noastră și invers. E foarte bine că protestăm, dar să nu uităm că energiile contestatare trebuie canalizate împotriva inamicului comun și în același timp insurmontabil, puterea, nu împotriva altor categorii de protestatari. Romanii au ajuns să construiască un imperiu enorm aplicând maxima divide et impera. Acest adevăr crucial a fost perfect înțeles de către Isus, unul dintre cei mai mari revoluționari ai tuturor timpurilor, care în Evanghelia după Matei spunea următoarele: „Orice împărăție dezbinată împotriva ei înseși, este pustiită; și orice cetate sau casă, dezbinată împotriva ei înseși, nu poate dăinui” (Evanghelia după Matei, 12, 25).

1 COMENTARIU

  1. „De ce alegem să ne raportăm aproape unilateral la corupția capitalului autohton, la corupția baronilor locali, mulți dintre ei grobieni și agramați – în timp ce trecem cu vederea atât de ușor corupția capitalului extern, care obține aici profituri uriașe? […] nu înțeleg de ce unele pancarte care afișau mesaje prin intermediul cărora i se cerea statului să trateze la fel firmele autohtone și multinaționalele, să nu se mai poziționeze atât de agresiv și de fățiș de partea capitalului internațional care caută să-și subordoneze integral piața din România, dacă nu a făcut-o deja – au fost rapid puse la pământ în timpul protestelor de la București”

    De faptul ca guvernantii nostri nu sunt curati nu se mai indoieste nimeni. De faptul ca nici protestele nu sunt chiar atat de „neprihanite” se indoiesc, insa, foarte putini. Protestele, oricat de spontane, trebuie sa fie hranite. Spontaneitatea le poate alimenta cateva zile (putine), dupa care ele se sting (mai ales in conditii meteo dificile). Ca sa le prelungesti viata, trebuie sa folosesti agitatori, profesionisti care stiu bine sa „manuiasca Feisbucu’ si megafonul”. Oamenii de bine, care stiu cu ce se mananca (de la) o corporatie straina (poate chiar unii dintre lideri – cei mai bine „informati si conectati”), prezenti printre protestatari, au facut ca acele pancarte sa fie rapid puse la pamant. Liberté, égalité, fraternité, dar branza-i pe bani.

LĂSAȚI UN MESAJ