Profilul rectorului român

1002

Universitățile din România sunt instituții aparte. Plasate „ciorchine” pe harta acestei țări, instituțiile noastre academice sunt un grozav punct de atracție pentru … mediile politice. Mai toate „școlile superioare” din spațiul mioritic sunt conduse de oameni cu legături în partide. Pesediști, liberali, useriști, udemeriști sau de orice altă culoare, cei mai mulți dintre liderii așezămintelor noastre universitare posedă un soi de validare partizană, ce lasă celor din jur impresia că mai ales relația cu partidul conferă rectorilor noștri puterea, dar și capacitatea – că nu-i totuna! – de a conduce câte o instituție care, în realitate, potrivit art. 3 lit. n) din Legea 1/2011 a educației naționale, ar trebui să se organizeze și să funcționeze potrivit principiului „libertății de gândire și al independenței față de ideologii, dogme (…) și doctrine politice”.

O fi bine sau o fi rău ca cei care conduc universitățile României să fie angajați politic, cu mai multă sau mai puțină fermitate? Cu mențiunea că cele scrise aici nu au rolul de a ataca pe cineva, cred că rectorii noștri ar trebui: (i) să nu livreze publicului imaginea unui atașament categoric la „carul ideologic” al vreunui partid politic; (ii) să nu dețină nicio o funcție de conducere în vreun partid politic; (iii) să nu exercite niciun mandat de demnitar (deputat, senator, ministru sau poziție asimilată) pe durata mandatului de rector. Nu vă grăbiți să aruncați cu pietre! Ideea care mă frământă nu este una originală. Ea s-a bucurat de consacrare legislativă în forma inițială a art. 215 alin. (4) al Legii nr. 1/2011, text în conformitate cu care funcţia de rector era „incompatibilă cu deţinerea de funcţii de conducere în cadrul unui partid politic, pe perioada exercitării mandatului. Apoi, în nici doi ani, prin Ordonanța de urgență nr. 92/2012 – adoptată de Guvernul condus de controversatul Victor Viorel Ponta, la 19 decembrie, când oamenii se pregăteau de Crăciun și de Anul Nou – forma inițială a art. 215 al Legii nr. 1/2011 a fost abrogată, permițând rectorilor români să dobândească, fără nicio reținere, demnități parlamentare, ministeriale și guvernamentale. La vremea ei, această măsura a trezit proteste firave, contrabalansate rapid de către cei care susțineau, cu o anumită ardoare, că este cât se poate de benefic ca universitățile din România să fie conduse de rectori angajați politic, fie și numai pentru că, în astfel de condiții, este mult mai ușor accesul rectorilor la ministrul politic al educației naționale și al universităților, la fondurile publice getionate de acest ministru. Cred că lucrurile au stat și astfel. Numai că tocmai politizarea rectorilor români, care s-au grăbit să obțină mandate parlamentare ori funcții guvernamentale, s-a dovedit a fi de rău augur pentru multe din universitățile publice din România. Este suficient să ne imaginăm discuția aplicată dintre un rector liberal și un ministru pesedist (sau invers), legată de un proiect pe care ar dori să-l transpună în fapt universitatea condusă de acel rector și pentru care respectiva instituție publică de învățământ superior are nevoie de o finanțare specială. Credeți că cei implicați – ministrul-gazdă și rectorul-oaspete – vor putea „să uite” că aparțin unor tabere politice diferite? Mi se va răspunde că art. 193 alin. (7) din Legea nr. 1/2011 stabilește faptul că pentru programele de licenţă, master şi doctorat, finanţarea instituţiilor de învăţământ superior de stat, din surse publice, se face pe baza unei metodologii elaborate de  Ministerul Educaţiei şi Cercetării prin consultare cu CNFIS şi aprobate prin ordin al  ministrului educaţiei şi cercetării”. Deci – care va să zică – finanțarea nu ar depinde de ministru! Numai că, spre exemplu, unul dintre ordinele de care face vorbire dispoziția mai sus citată (că sunt mai multe astfel de ordine) este cel cu nr. 3320/2021, care reglementează metodologia de alocare şi utilizare a fondului  pentru dezvoltarea instituţională a instituţiilor de învăţământ superior de stat și care a fost valabil doar pentru anul 2021, ce tocmai s-a încheiat. Prin urmare, este incert destinul aceluiași fond, eventual instituit pentru anul 2022 și sunt șanse foarte mari ca ministrul politic al educației naționale să decidă partizan în legătură cu distribuția acestui din urmă fond, între universitățile publice din România, conduse de rectori divers colorați din punct de vedere politic. Ce ne facem dacă, în anul 2022, „împărțirea” unui astfel de fond se va face după un model deseori întâlnit în relația Guvernului politic al României, cu administrațiile locale, la fel de vopsite politic, dar în alte nuanțe?

Dincolo de cele mai sus arătate, îmi vine în minte și conținutul art. 123 alin. (1) fraza a II-a din aceeași Lege nr. 1/2011 a educației naționale, potrivit căruia instituţiile de învăţământ superior se organizează şi funcţionează independent de orice ingerinţe ideologice [sau] politice (…)”. Față de acest text, totul depinde de norocul fiecăruia. Dacă ai șansa de a munci într-o universitate condusă de un rector echilibrat, chiar dacă acesta este puternic angajat în viața unui partid politic, tu, simplu angajat, te vei bucura de liniștea necesară desfășurării activității profesionale, chiar dacă nutrești convingeri politice diferite de cele ale respectivului rector. Ce te faci însă dacă rectorul politizat al universității în care predai începe să fie deranjat de simpatiile tale politice? Cui te plângi? La cine te duci? Sigur că întrebările mele imaginează coregrafii teoretice, pe care eu nu le-am trăit niciodată. Dar care pot deveni realități dacă, la un moment dat, universitatea în care muncesc de mai bine de 20 de ani ajunge să fie condusă de un rector politic … ceva mai exaltat.

LĂSAȚI UN MESAJ