Profesorii…

68

România e o ţară plină de peisaje frumoase, insuficient fructificate turistic, de aşezări, mari, mici, care ar trebui să arate mai bine şi, ca profesiuni, de… profesori. Unii, chiar şi sunt aşa ceva, prin competenţă, orizont cultural, neostentativ „scos în faţă”, prin cunoaşterea reală a unor limbi străine şi prin comportament. Aroganţa, impunerea propriilor păreri fără argumente, paradele poliglote nu sunt de găsit aici. Avem, însă, şi „profesori” din categoria cealaltă, precari în toate prestaţiile, absoluţi în păreri, preţioşi şi, în acelaşi timp, caraghioşi în exprimări, obositori, chiar enervanţi pentru multe din urechile ce-i ascultă.

Luându-mi o anumită libertate în croirea articolului de faţă, poate forţând puţin nota, i-am categorisit drept „profesori” pe cei mai mulţi dintre limbuţii noştri comentatori sportivi. De acum, să fie clar! Toţi aceştia, într-un fel sau altul, trebuie să fi auzit de Cristian Ţopescu. Spun aceasta pentru că în „prestaţiile” de microfon ale omului destul de recent dispărut se îmbinau până la armonie cunoştiinţele cu privire la disciplina sportivă comentată — şi erau multe — cu modul în care ele erau livrate telespectatorului. Nimic obositor, presant, exagerat patriotic, elemente de cultură generală inserate doar în momentele potrivite, nicio paradă de neologisme sau expresii străine care să pecetluiască definitiv o situaţie. Şi încă ceva: C. Ţ. ştia să tacă, atunci când situaţia o cerea, lăsându-i pe telespectatori să trăiască singuri tensiunile sportive de pe ecran. Era, pe acest plan, un profesor. Cristian Ţopescu te făcea să participi aproape la competiţii, nu-şi devoala preferinţele, manifest, pentru un sportiv sau altul, nu impunea mitul nimănui. Păcat că a „plecat” fără a lăsa urmaşi pe potrivă.

„Profesorii” actuali de pe la microfoanele sportive, cine ştie cum ajunşi acolo, sunt cu totul altfel. Mai în pas cu timpul, cu un coeficient sporit de tupeu. Au personalitate sau cred ei că o au, îşi iau libertăţi de tot felul, cam la 10–20 cuvinte, neapărat cade un „englezism”, părerile lor trebuie să fie şi ale telespectatorului, le lipseşte eleganţa pe care o presupune sportul atunci când sportivi români se află în dispute cu străini, mitizează anumite nume şi, mai ales, în timpul relatărilor, nu ştiu să tacă, să-şi ţină gura. Îi vizez aici în special pe „truditorii” transmisiilor de tenis! Acesta, se ştie, n-o spun eu, e un sport mai aparte, unde climatul de linişte, cel puţin din partea spectatorilor, e esenţial. În acelaşi timp, pe parcursul unui meci, pentru cei aflaţi în faţa micilor ecrane, nu sunt necesare atâtea explicaţii „docte”, în realitate obositoare, căci cine urmăreşte acest sport îi cunoaşte mersul regulile. Dar „profesorii” de la microfoane, NU, ei explică, trăncănesc, te sufocă cu detalii, trec şi la sondaje psihologice, te bombardează cu date despre „limbajul corporal”, sesizează într-o ezitare a unui jucător declanşarea primejdioasei, fatalei oboseli, au ochi, simţ, pentru cele mai mici detalii ale disputelor. Finalmente, „profesorii” îţi bagă pe gât şi pe preferatul lor.

În momentul de faţă, la „băieţi”, e Nadal. Tot ce face omul acesta e extraordinar, rupt din cer, nu-i stă nimeni în cale. Ceilalţi foarte mari jucători, pentru „profesorii” lipsiţi de simţul artisticului, nici nu mai există.

Eu mă gândesc că Nadal, excepţional tenismen, dar nu singurul, ar putea fi o reîncarnare a lui Ceauşescu, căci doar acestui satrap românii i-au înălţat atâtea super-elogii. Doamne, şi cu asta închei, dacă am avea la microfoane „profesori” mai echilibraţi, echidistanţi, pe cât posibil, cu respect pentru ierarhiile valorice! Nu se poate „orice” şi „de ce nu?”. Şi să nu mai scape public astfel de perle: „apărare proteică”, „tenis profund premeditat”, „lovitură stranie”, „încă o dreaptă empatică”, „presiunea balează în celălalt teren”, „viziune unidimensională”!

 

LĂSAȚI UN MESAJ