Prima carte: Șapte ani buni

152

Șapte ani buni reprezintă cartea cu care Etgar Keret intră în cultura română și pe piața noastră editorială. E o carte mică, se citește — am verificat foarte de curând — în mai puțin de trei ore, fără un efort de lectură din cale-afară de mare; e, deci, o carte mică, dar care îi asigură lui E. Keret o intrare semnificativă, pe ușa din față.

Iată cum îl recomandă pe autor Mircea Cărtărescu:

„L-am întâlnit pe Etgar Keret la Florența, acum doi ani, când, în ambianța solemnă a capelei Pazzi, a prezentat, în loc de conferința așteptată, un fel de stand-up comedy care a uimit și a delectat. Un exploziv simț al umorului, dar, în același timp, căldură, compasiune, autoironie și o înțelepciune cu vechi rădăcini iudaice, iată ce-am perceput atunci în discursul liber, spus cu talent actoricesc, simplitate și modestie, al scriitorului israelian.

Cartea care ajunge acum în mâinile cititorului român le cuprinde pe toate din plin și va fi, sunt convins, o mare bucurie pentru oricine iubește literatura. Va găsi aici inflexiuni din Șalom Alehem și Romain Gary, dar și o originalitate care merge dincolo de modele. Omul mi-a plăcut, îmi plac și scrierile lui. Sper ca pătrunderea sa anul acesta, cu două cărți deodată, în spațiul românesc să fie de bun augur și să consacre un nume nou, ce va deveni curând familiar și iubit de public.”

Etgar Keret are un mod foarte ingenios — se vede foarte bine în absolut fiecare bucată de proză scurtă a acestui volum — de a construi: a) povestire; b)intriga; c) adâncimea & înălțimea de sens ale povestirii. Iată doar un exemplu, cu valoare de studiu de caz: bucata numită pisici grase, plasată puțin după jumătatea cărții. Are patru pagini, cam la fel cum au majoritatea povestirilor din carte.

pisici grase începe de la ceva banal; putea începe de la orice — acesta este sentimentul pe care îl poate avea un cititor care e față în față cu mai multe începuturi, cu toate, de fapt, ale prozelor de aici. În cazul de față: o discuție soț-soție, înainte de întâlnirea cu educatoarea lui Lev, fiul cuplului. O întâlnire pe care naratorul — Etgar Keret vorbește la întâia singular, deci putem presupune lejer că ar putea fi chiar el — o pregătește bărbierindu-se cu grijă și alegând să își pună un costum bun și o cămașă albă, acompaniat de câteva „revere” de încălzice ale soției (gen: „educatoarea va fi probabil îmbrăcată în pantaloni de trening” — ceea ce, în cele din urmă, chiar așa se va și întâmpla). Pasul doi: după alte câteva „schimburi” domestice amicale de replici, cei doi, soț & soție ajung la școală, se văd cu educatoarea și află că fiul lor, tânărul și inventivul Lev (care are și pornirea de a uda calculatorul pentru ca acesta să crească mare, dar ecranul nu vrea defel să se mărească…), reușește să o convingă, în mod constant și manipulatoriu, pe bucătăreasa instituției să îi aducă, în ciuda interdicției drastice a regulamentului, ciocolată. Educatoarea caută, cu sprijinul părinților, o soluție; aceștia, înainte de a găsi o rezolvare, caută să afle ce se întâmplă cu adevărat. Mai precis: cum reușește Lev, în ciuda interdicției, să primească, enervant de des, multă ciocolată? Vine, deci, pasul trei — părinții, obișnuiți cu un debater redutabil în persoana lui Lev întrebă frontal și provocator: „dar dacă copiii nu au voie să mănânce dulciuri la grădiniță, de ce crezi că tu ai voie?”. Lev rezolvă simplu, din încheietură: pentru că el, spune supersimpaticul puști, nu e copil; el e pisică. Pasul patru: urmează știrile, adulții le ascultă, mai ales adultul, Etgar Keret cum ar veni. La știri, esența zilei: un antrenor de baschec e prins de către cei de la antifraudă pentru că ar fi vrut să introducă în Israel, ilegal, trabucuri în valoare de 25.000 de dolari. Un fost ministru de finanțe, acuzat de deturnar de fonduri e un deținut „model”. Plus alte câteva știri din aceeași specie — fraudă. Între acestea, una cu un politician relativ faimos, Ehud Olmert, aflat în prin proces, cu acuzații de abuz în serviciu. Și pasul cinci, ultimul — care e, depinde cum vreți să o luați, ridicarea sau coborârea de nivel / deci, de sens a narațiunii: Keret și-l imaginează pe Olmert în boxa acuzaților, nevoit să răspundă unor întrebări de acest gen: „sunteți conștient că falsul și frauda sunt împotriva legii?”. Și tot Keret — personajul din povestioară, inspirat de fiul său Lev, găsește și revolvarea acestei situații: legile țări, ar putea spune „nevinovatul” Olmert, fac foarte bine că sancționează pornirile spre fals și spre fraudă ale tuturor oamenilor. Dar ele nu se aplică și pisicilor. Iar el chiar e o pisică. Poate să și miaune. Chiar o face. De trei ori: miau, miau, miau… (Apropo, felul acesta de a argumenta poate fi un exemplu  de bună practică pentru balalioanele de politicieni infractori și de la noi, nu?)

Așa e tot acest volum: cu adevărat încântător!

Cristian PĂTRĂȘCONIU

LĂSAȚI UN MESAJ