Preţul chinezesc

103

Chinezii sunt peste tot. Şi vor fi din ce în ce mai mulţi. Încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea se spunea că lumea albă, Europa, e expusă pericolului galben. În fapt, sugestia venea de la o interpretare tardivă a unui catren al lui Nostradamus, care şi-a scris centuriile pe la jumătatea secolului al XVI-lea. Însuşi împăratul german Wilhelm al II-lea folosea, în 1895, sintagma „pericol galben” pentru a desemna Extremul Orient, care i se părea că ar ameninţa civilizaţia occidentală. În secolul XX, mai toate marile oraşe din Vestul Europei şi din America de Nord aveau deja în compoziţia lor un cartier chinezesc, un Chinatown. Bucătăria chinezească, diversă, rafinată, completă, e singura care concurează cu succes peste tot în lume gastronomia franceză. De vreo 10–15 ani însă, expansiunea chineză a luat proporţii. Pe marele aeroport parizian „Charles de Gaulle”, difuzoarele nu mai „vorbesc” de ceva vreme numai în franceză şi engleză, ci zborurile către şi din nordul şi sudul Chinei sunt anunţate şi în chineză.

Dar cel mai interesant fenomen chinez e cel de pe piaţa de artă. Artiştii chinezi, mai ales pictorii din ultimii 50 de ani, se vând la foarte multe milioane de dolari sau euro. Cifra de afaceri a pieţei de artă din China şi Hong Kong depăşeşte deja cifra pieţei americane. În 2017, spune site-ul Artprice.com, s-au vândut în China 89.400 de loturi pentru suma totală de 5,1 miliarde de dolari. În acelaşi an, în SUA, au fost vândute 82.000 de loturi pentru 5 miliarde de dolari, dar cifra americană e umflată de vânzarea unui singur tablou, o pictură a lui Leonardo da Vinci, Salvator Mundi, la 450 de milioane de dolari (9 % din cifra totală a pieţei din SUA). Chinezii îşi repatriază masiv, de câţiva ani buni, patrimoniul ajuns în ultimii 200 de ani în posesia marilor puteri coloniale din Europa, mai ales în Franţa. La Drouot, complexul caselor de licitaţii din Paris, un fel de Bursă cotidiană a artei, la orice licitaţie în care apar obiecte chinezeşti — ceramică, diverse arte decorative, sculptură, grafică, pictură — vezi în sală instalaţi cel puţin 40–50 de chinezi care cumpără tot la preţuri adesea neverosimile, stupefiante. Casele de licitaţie franceze îşi îngraşă semnificativ cifra de afaceri mai ales cu câte o mare vânzare, uneori de 5–10 milioane de euro, de pictori chinezi deveniţi de puţină vreme celebri. Zao Wou Ki şi Chu Teh-Chun sunt sistematic vedetele unor mari licitaţii la Paris, Londra sau Hong Kong. Iată unde au ajuns preţurile pentru cei mai importanţi pictori chinezi: Qi Baishi (1864–1957) 50.000.000 euro, Fanzhi Zeng (n. 1964) 28.000.000 euro, Zao Wou Ki (1921–2013) 18.000.000 euro, Zhang Xiaogang (n. 1958) 9.800.000 euro, Xu Bei-Hong (1895–1953) 7.300.000 euro, Liu Xiaodong (n. 1963) 8.000.000 euro, Fang Lijun (n. 1963) 6.700.000 euro, Zhou Khunya (n. 1955) 3.000.000 euro etc., etc.

Destul de recent, negustorii de artă chinezi au început să cumpere din plin şi artă occidentală. Americanii, britanicii şi francezii vând în cantităţi mari, la preţuri destul de mici, artă europeană din secolul al XIX-lea, care pentru ei ar fi ieşit din modă. Iar arta mai veche, cu excepţia capodoperelor, e, la rândul ei, complet „demodată”, dar nu şi pentru chinezi. Chinezii cumpără aproape tot. Thierry Ehrmann, pitorescul fondator şi director al Artprice, declara într-un interviu pentru Vanity Fair (ediţia franceză): „Recitiţi-l pe Machiavelli! Un război nu se încheie până când una dintre părţi nu se înstăpâneşte pe arta celeilalte”.

Chestiunea prezenţei economice a Chinei actuale nu e doar o problemă de număr. E una de foarte mare număr. (Cum glumea un prieten: „It’s never about money, it’s always about more money.”) Numărul miliardarilor şi al milionarilor din China le provoacă ameţeală occidentalilor. Şi fiecare dintre aceşti potentaţi chinezi e un centru de putere — mai mic (milionarii) sau foarte mare (miliardarii). China e de multă vreme „uzina lumii”, mai ales a SUA. La preţuri de producţie extrem de mici. Dar, încet-încet, banii s-au adunat în China. Şi bogaţii chinezi pot să cumpere azi aproape orice: podgorii de mare tradiţie din Franţa, uzine de top în Germania, castele şi alte proprietăţi în Italia, clădiri şi întreprinderi emblematice în America. După ce au achiziţionat foarte mult pământ şi zăcăminte în Africa. Dar azi chinezii cumpără mai ales artă. Artă chineză, dar, iată, de curând, şi artă europeană. Pe care încearcă şi reuşesc să o obţină au prix chinois („la preţ chinezesc”). Pentru că înţeleg tot atât de puţin cultura şi civilizaţia europeană pe cât o înţeleg europenii pe cea chineză. Mai deloc, cum ar veni. Oferă, în general, 50 % din preţul afişat. Sau chiar mai puţin. Ca să nu se înşele. Şi le şi merge. Pentru că în Europa Occidentală lichidităţile s-au rarefiat dramatic. Nu e oare o răzbunare pentru costurile infime la care marile industrii de lux şi-au fabricat în China mărfurile şi le-au revândut occidentalilor la preţuri exorbitante?

Ar fi, poate, potrivită azi o parafrază la celebra melodie a lui Jacques Dutronc din 1966: „700 millions de Chinois/ Et moi, et moi, et moi” („700 de milioane de chinezi/ Şi eu, şi eu, şi eu”). Azi există 1 miliard şi 379 de milioane de chinezi şi, pentru occidentali, e valabil în continuare „Et moi, et moi, et moi”… În faţa fluviilor umane chinezeşti copleşitoare, eul individualist din Vest continuă să gândească lumea cu filosofia eurocentrică. Chiar dacă Vechiul Continent şi America lui Trump refuză s-o admită, Asia, mai ales China şi India, se pregătesc să devină noul centru.

LĂSAȚI UN MESAJ