Politicieni și costuri sociale

85

Sunt foarte la modă azi spectacolele one-man-show, în care un singur personaj pronunță toate replicile, parcurge toate rolurile și deseori devine regizorul întregii povești. Majoritatea acestor puneri în scenă sunt chiar gustate de public, în timp ce actorul unic colectează aplauze, onoruri și, mai ales, cinstea de a le fi făcut el pe toate.

Ce nu percepem e tocmai semnul că o boală gravă s-a instalat în societățile noastre și se manifestă agresiv! De ceva vreme ne-am întors capul de la paradigma care a adus speranță și proiecte în ultimele decade, iar acum vrem altceva, fără să știm clar ce anume! De aceea, nu comunicăm, nu ne mai ascultăm unii pe ceilalți, în schimb fiecare încearcă să exprime cât mai mult — vorbește, gesticulează, refuză, aplaudă și iar respinge, poate lucrul tocmai promovat. Pentru așa ceva nu e nevoie de alți actori să dea replici, nu avem timp, nici disponibilitate să-i ascultăm. Cu atât mai mult, corul, corul antic care aprobă sau critică, vocea noastră critică, nu are ce căuta acum! Ne plac eroii — de circ, de telenovele, de evenimente stradale, eroi să fie, chiar dacă doar pentru un minut —, ne place experimentul, trecerea, tot ceea ce nu ne responsabilizează, dar ne amuză, ne dă o senzație imediată de ieșire din cotidianul amorf… Avem, așadar, o întreagă echipă de „politicieni” în țară, avem și în Europa, simț al umorului se găsește peste tot, nu ne plictisim… Faptul că aproape fiecare dintre ei se contrazice, că e greu să înțelegi logica deciziilor pe care le iau tocmai pentru că aceasta nu prea există; faptul să nu au o coerență a declarațiilor, nici un program riguros structurat… toate acestea fac parte din rețeta unui spectacol cu rating, chiar dacă perdant pe termen mediu și lung! Vom spune că Emmanuel Macron, care nu demult declara Federația Rusă drept principalul inamic al democrațiilor europene, a ajuns să ceară polonezilor (!) renunțarea la memoria colectivă de sute de ani în privința relațiilor cu vecinul urs, pentru a realiza o mega-coaliție europeano-rusă împotriva americanilor și Chinei… Mutatis mutandis, politicienii români „laudă” sau „desființează” Curtea Constituțională în funcție de poziționarea lor față de butoanele puterii… Până la urmă, Curtea este o instituție politică, deși nu se spune așa ceva în școlile de drept! Dar este instituția care protejează textul fundamental al polis-ului, regulile și drepturile înscrise acolo. Atunci când judecătorii instituției sunt onești cu roba îmbrăcată și cu jurământul depus, trebuie să decidă împotriva celor ce vor să o transforme într-un banal, dar utilizabil instrument al puterii. Curtea Constituțională este un instrument împotriva puterii politice, dar în favoarea puterii cetății.

Eroul unic nu știe să joace decât în filme de sumă zero! El nu poate să coopereze, pentru că, prin definiție, totul trebuie schimbat din rădăcini! Nu poate continua, nu poate remedia. De aceea coalițiile sunt, în jargonul lui, neologisme virusate de către cei meniți să-i tulbure reprezentația și să-i diminueze capacitatea de reacție. Un soi de neorasism în numele căruia nu poți coopera cu cei care nu-ți sunt asemănători — și cum fiecare este unic, asemănarea e, și ea, un neologism. Atunci și acolo unde opoziția a reușit să depășească această barieră, a învins în alegeri locale din Polonia sau Ungaria, chiar dacă alianța a fost încheiată doar în scop electoral. A învins împotriva candidatului Lege și Dreptate, a învins împotriva candidatului FIDESZ. Acolo unde eroul crede că va reuși grație unor calități personale doar de el știute, criza se agravează și poate atașa simptome ale altora, nebănuite. A spera precum politicienii bizantini sau chiar vest-europeni că azi e posibil un proiect politic perfect care să mobilizeze întreaga nație/Europă trădează o naivitate pre-modernă și o lipsă crasă de cultură politică. De ce? Tocmai trecerea la modernitate a împins în fața scenei politice un alt prototip al politicianului de carieră, anume al unui mecanism care performează un proiect îndelung inginerit, chiar dacă pentru guvernanți el poate părea bun sau defect. Este un politician extrem de rațional, care își urmează interese amănunțit elaborate, cel puțin în mintea lui, și pentru împlinirea cărora își atașează un întreg arsenal de partid care să-l susțină. Un asemenea exemplu ar fi Milorad Dodic, care, dincolo de riscurile imense la care va supune întreaga regiune, ignoră instituțiile statului în favoarea vocilor din „partid” (grup etnic, națiune) și sondează spațiul politic spre a organiza un referendum în vederea separării Republicii Srpksa de Bosnia și Herzegovina. Între nevoia de a menține pacea în regiune și interesul lui de a „rupe” federația la a cărei conducere se află, Dodic a ales încă de la început, dar țese un întreg echipaj politic gata să intre în acțiune de îndată ce sorții de izbândă se vor dovedi maximi. Se cheamă studiu de fezabilitate. Chiar dacă este o infrastructură strategică, politică, cvasilegislativă…

Cultura politică vine și ea să-și ceară drepturile! La pachet cu cea juridică, economică, instituțională. Oricât ar fi de charismatic politicianul de azi, charisma nu ține loc de înțelegerea mecanismelor de guvernare, nici a reacțiilor pe care le poate determina. Charisma e doar un magnet care mobilizează, dar poate să și deprime, în egală măsură… Cultura juridică, de la Josep Borrell la Boris Johnson, e cea care va ridica prețul unei decizii politice sau o va evidenția drept istorică. Nu un număr de texte legislative sau de teorii politice, ci valorile, mecanismele psihologice, conexiunile din spatele instituțiilor în cauză sunt cele care susțin sau ironizează o carieră politică. A sta de unul singur în scena de azi, crezând că ai totul în discursul personal, probează că ești un slab negociator pentru societatea căreia te adresezi!

Ce „scrie la carte”?
Dar mai citește cineva prin cărți? Inevitabil, citim, numai că nu ținem minte… Citim pentru că ni se întâmplă zilnic. Dacă nu citim, nu pricepem. Cărțile sunt în mâinile noastre, dacă binevoim să le extragem din buzunare și să fim atenți… Ce scrie acolo? E greu să trăiești împreună cu alții și să le tolerezi reacțiile și interesele. De aceea s-au inventat regulile de conviețuire. Cine nu le respectă trebuie să-și asume dificultățile traiului social pe cont propriu și să-și negocieze poziția în grupul alături de/împreună cu care trebuie să coexiste. Întreagă această primă lecție a fost rescrisă astfel: cel mai ieftin e să trăiești singur pe insulă. Totul ți se cuvine, ai acces nelimitat la resurse și la mecanismele de decizie. Aici ar fi locul optim pentru eroii noștri, dar ei vor public spectator. Acestuia trebuie să-i ofere program artistic, adică au de muncit pentru aplauzele la care aspiră. Munca e un cost pe care trebuie să-l plătească.

De îndată ce populația se înmulțește, devine tot mai problematic de viețuit alături de mulți alții, cu interesele și disponibilitățile lor. Adică, fiecare relație socială implică un cost: un mod de a ignora, comunica, tolera, colabora, coordona, cu tot cu efortul mental și psihic implicat în aceasta. Fiecare înțelegere, asociere, contract e rod al asumării și plății acestui cost.

Ei bine, piața economică e spațiul ideal pentru ca fiecare să-și tranzacționeze costurile, ambițiile și „drepturile de proprietate” pe care le are în vedere. Dacă piața e una eminamente economică, așa cum credeau unii pe la începuturile Comunității Europene, costurile și drepturile politice sunt subsecvente, pot fi sau nu încălcate, neglijate, mărite. Pe fond, însă, nicio piață nu e complet separată de celelalte „variante”, iar costurile „ascunse” adăugate de piața politică, de una etnică sau culturală vin la pachet cu nemulțumirile sau cu utopiile politice. Dacă și atunci când eroii scenei politice cad de acord să încheie și să respecte contracte — inclusiv Constituții, cu ale lor, Curți Constituționale —, costul supraviețuirii în respectiva comunitate scade, pentru că o serie de drepturi sunt deja garantate. Când Constituția — fie ea Tratatul de la Lisabona sau Acorduri internaționale —este considerată în dezacord cu interesele prezente, încălcarea înțelegerii ridică prețul fiecărui gest și atrage, inevitabil, nemulțumiri. Ale celor ce încă respectă acordul, dar și ale celor ce vor fi afectați de gestul violării textului scris. Fiecare va avea de depășit propria frustrare adăugată complicațiilor aduse de deformarea contextului.

Populismul
Se discută mult în ultimii ani dacă populismul îmbracă o formă democratică sau, deja, non-democratică, dacă e de criticat sau e doar o criza ciclică, dacă e rău sau e un semnal de alarmă că tocmai costurile sociale au crescut prea mult. Până la urmă, contează prea puțin. Ideea e că, la o creștere alarmantă a costurilor, tocmai perdanții sunt chemați să ceară și să achieseze la destrămarea unei ordini legal-rațional-contractuale spre a merge „înapoi, la piață”. Adică la contextul anterior reglementării spre a construi alte reglementări… cum altfel? De la zero! Oamenilor pentru care contractul social a fost unul prea exigent li se cere să accepte, descensus ad fori, întoarcerea la piață, unde eroul nostru politician ar negocia pentru ei un contract perfect! Celor care nu au reușit să se integreze în joc, cărora jocul le-a fost blocat, deși ar fi putut negocia pentru ei mult mai bine, li se cere tot așa să accepte din rău, în mai rău, ca într-un Purgatoriu, spre a fi apoi scoși la liman de eroul unic. Îndepărtarea „barierelor birocratice” ar fi calea cea mai simplă spre reluarea negocierilor care, după toate regulile economice, aduc acordurile ideale. Așa spun „pirații” Europei, așa vor mulți politicieni de azi, să credem. Ei jucând, desigur, rolul politicianului de pe insulă. Dar, dacă există o alocare clară a drepturilor de proprietate politică, suveranitate, reprezentare, decizie, dacă există o ierarhie socială clară, jocul nu mai poate începe. (Ronald Coase). Așadar, eroul singular are nevoie să conteste totul spre a putea promite că reconstruiește totul: reguli, cultură politică, instituții, costuri de tranzacționare.

Ce mai scrie la carte?
Există și soluția organizării, exersată și discutată pe larg de jumătate de secol. „Atunci când eficiența pieței se diminuează, soluția este crearea unei firme, adică a unei ierarhii”. (Gary Miller). De ce? În interiorul unei ierarhii sunt eliminate costurile suplimentare implicate de mecanismele pieței, multe etape sunt predefinite, se presupun, garanțiile împotriva riscurilor sunt date prin însăși definiția firmei. Aceasta poate fi, din nou, un agent economic propriu-zis sau o țară, un organism internațional. Mai puține restricții, acces direct la informație, curs legislativ mai fluid decât unul pe o eventuală piață politică pot fi motive pentru a adera sau a rămâne în joc. Capacitatea economică restrânsă prin comparație cu alții, costurile de tranzacționare chiar în sensul de a participa la decizii cu impact, poziția în contractele politice numite acorduri internaționale, toate acestea sunt motive suficiente pentru ca prețul social al „bunurilor comune” să-ți indice varianta susținerii cooperării. În plan politic, aceasta se traduce prin disponibilitatea de a intra în coaliții, în structuri de colaborare internațională. A crede că realizezi o reformă profundă a Europei negând costul marginal pe care o bună parte dintre țări încă l-ar plăti pentru a-și menține identitatea prin apartenența la clubul comunitar e dovada clară a navetei pe care Emmanuel Macron o face zilnic între turnul său de fildeș și continent. Uniunea a fost creată spre a înlocui o piață externă cu una internă, protejată de costuri politice accesibile. Șirul de tehnocrați care au ca scop păstrarea echilibrului costurilor și drepturilor de proprietate sunt cei ce deranjează actorii singulari. Dar oferă, prin expertiză și acces privilegiat la informația de specialitate, speranța că bursa liberă a politicului nu va trece costurile peste nivelul la care, nemaiputând achita, mulți vor renunța, revenind neputincioși și, deci, vulnerabili la tarabele pieței. Pentru un individ sau o firmă de dimensiuni restrânse, trecerea de la un regim la altul, de la birocrație la piață poate fi un exercițiu benefic. Pentru o țară de dimensiuni medii sau mari, pentru un conglomerat de țări este aproape imposibil fără căderea „monedei”, adică a capacității eficiente de reacție. Statul european modern este rezultatul raționalizării acestor jocuri tocmai cu scopul de a preîntâmpina căderea „bursei” suveranității. Atunci când politicienii transformă birocrații în instrumente cu ajutorul cărora pot ridica prețurile sociale, contractul social devine o piedică în calea formării costurilor rezonabile. Ne-am obișnuit cu sensul peiorativ dat birocratului tocmai pentru că rolul lui nefast a luat locul balanței. Dar „la carte” scrie că interesele noastre pot prevala dacă și numai dacă nu-i vom lăsa pe politicienii singulari să negocieze costurile sociale zilnice în voia lor.

LĂSAȚI UN MESAJ