Ce te faci atunci când, din mândrie și din sentimentul onoarei a rămas prea puțin din ceea ce sperai să rămână, dacă nu veșnic, atunci măcar pe un termen cât mai îndelungat cu putință?
Sau – mergând mai adânc în miezul tristeților noastre – cum ar trebui să reacționezi când mai nimic din tot ceea ce ar fi trebuit dus până la capăt, vreme de mai bine de sfert de secol, nu s-a produs nici măcar în visele noastre! Pentru că, nu-i așa, ca să câștigi până la urmă ceva, trebuie mai întâi să visezi, iar apoi să crezi cu putere! Altminteri, se cheamă că ești încă unul dintre „păcătoșii” fiecărei zile care trăiește senin pe eșafodajul debil al unei biete pânze de păianjen.
Mă tem că Banatul de azi, cu suma locuitorilor săi, a devenit tot mai mult fantoșa amuzantă, când nu de-a dreptul ridicolă a ceea ce a fost, cu adevărat, regiunea, odată.
Bănățenii actuali trăim, cu toții, într-un soi de scenariu fellinian, în care rolul fantasmei, ambalate în trecutul cândva înălțător, joacă piesa perfectă a autoamăgirii și suficienței ridicole.
Cum altfel să stea lucrurile, când – cel mai bogat județ al României, Timișul, cu Timișoara în rol de avanpost indubitabil al industriei românești – nu se poate lăuda concret cu nicio realizare majoră, de la Revoluție și până astăzi! Niciun spital nou, ridicat de la zero, vreme de aproape trei decenii, nicio biată sală de sport de câteva mii de locuri în toată această vreme (la concertul lui Iglesias, șapte mii de oameni au tremurat în frig, laolaltă cu solistul, pe scenă, tocmai pentru că acest oraș nu are o astfel de sală!), niciun patinoar nou, niciun bazin olimpic făcut în vremea aceasta pentru copiii Timișoarei. Nimic… la nimic, cam la acest trist și rusinoș bilanț se rezumă întreaga poveste a vieții noastre din 1990 încoace.
Vinovații sunt, evident, înainte de toate, primarii și toti oficialii politici ai acestui județ din tot acest timp, dar, alături de ei – figuri caricaturale ale așa-zisei vieți politice locale – suntem la fel de vinovați și noi! Pentru simplul motiv că i-am cauționat mereu, făcându-ne părtași la lamentările lor perpetue și, în final, la eșecul profund și dezastruos pe termen lung, al unei regiuni întregi, căreia nu i-a mai rămas decât poleiala stinsă și mincinoasă a falei de odinioară. Dacă cei treizeci de ani de viață trăită în „libertate” nu mai pot fi aduși înapoi, avem, oare, vreo speranță ca măcar următorii treizeci de ani din viețile noastre (aceia dintre noi care îi vom mai apuca, desigur!) să-i trăim altfel?
Posibil, dacă fala și mândria, oricum adânc știrbite din sufletele noastre, de bănățeni, vor fi date – cât colo – deoparte, și în locul lor vor pătrunde, profund, în mințile noastre, câteva valori simple și, cu adevărat, la îndemâna tuturor. E vorba, între altele, de puterea de a spune nu în raport cu puternicii zilei, locali sau naționali, apoi de respectul față de cei de lângă noi, și, da!, de lupta cu demonii mândriilor noastre ieftine și aducătoare – cum am văzut în vremurile din urmă – numai de pagube pe termen nedefinit.
