Petru Dumitriu și spațiul cărășean

66

De o destul de îndelungată perioadă ne ocupăm de jumătatea de sud a Banatului ce nu este recunoscută la adevărata sa valoare pentru tot ce a dat culturii și civilizației românești, dar și celei europene în general. Nici nu se putea altfel. Oricine se uită pe o hartă a continentului poate vedea poziția deosebit de favorabilă în centrul de greutate, dar și la confluența de diferite căi de comunicare.

Unul din cei mai cunoscuți oameni de litere ce a dat foarte mult literaturii române în egală măsură și celei universale a plecat în lume încărcat cu amintirile acumulate pe malurile marelui fluviu.

Nu este de-a dreptul cărășean de generații. Doar a văzut lumina zilei în Clisura Dunării și aici a primit primele instrucțiuni despre viață. A fost la fel de cărășean ca și cei ce își aveau toți strămoșii din același sat. La fel cum a fost și bucureștean, dar și francez.

Despre Petru Dumitriu vom vorbi acum. A fost de mic impregnat cu tot ce a însemnat această lume a interculturalității de la un capăt de țară. În Franța încă se mai vorbește de urmele lăsate de dânsul. La noi este amintit ocazional doar de cei foarte marcați de scrierile sale.

Tatăl său, Petre Dumitriu, a fost un militar de carieră ce a trebuit conform obiceiurilor epocii să cutreiere garnizoanele pe unde îl trimiteau șefii și nevoile serviciului. De loc era din București, din familie de români ce au venit din Vădastra, județul Olt. Sau după alte surse din Slobozia Mândra, Ilfov). Părintele militarului era un dulgher ce s-a aciuit pentru o pâine mai bună la șantierele din capitală.

Mama tânărului Petru se numea Theresa (născută Debretzy), era din depresiunile Carpaților din Secuime, de la Sfântu Gheorghe. Va pleca la 18 ani, împreună cu părinţii, la Dresda, unde se pare că au avut o proprietate şi vor reveni în ţară (Ungaria) odată cu apropierea primului război mondial.

Cum se face că doi oameni diferiți din țări vecine ce nu vorbeau o limbă comună au ajuns la cel mai trainic mariaj ce avea să treacă peste toate necazurile și opreliștile?

În 1919, după încheierea principalelor operațiuni de pe fronturile primei conflagrații mondiale, tânărul sublocotenent Dumitriu se reface într-un spital militar din Budapesta. Era rănit pe front, dar a avut șansa unei îngrijiri corecte într-un spital bine dotat. Theresa Debretzy era moașă în acel spital după ce s-a refugiat din calea revoluției bolșevice împreună cu familia. Theresa a învăţat româneşte după ce s-a îndrăgostit de tânărul militar Petre Dumitriu. Până atunci vorbea doar maghiară, germană și franceză. Tinerii îndrăgostiți se înțelegeau în franceză.

Se vor căsători şi vor rămâne împreună toată viaţa. Tânărul ofiţer de infanterie avea garnizoana la Orşova, unde are o casă, dar vor locui şi la Baziaş, punct de frontieră fluvială, unde Theresa primise ca zestre o vie. Din pricina animozităților dintre români și maghiari rudele celor două familii nu vor uita războiul dintre cele două țări. Nu se vor împăca definitiv niciodată. Dar cei doi soți rămân solidari până la moarte şi nici unul din ei n-a vorbit vreodată de rău ţara celuilalt. Theresa a învațat bine limba română și a ținut să-și încreștineze copiii (pe Petru și pe Lila) în ritul ortodox.

Tânărul ofițer ajuns la gradul de căpitan a fost detașat să păzească noua frontieră a statului român. Așa se face că micul Petru se naște la Baziaș. Aici este consemnată nașterea în anul 1924 data de 8 mai. Pentru cei ce nu știu și fac confuzii locul aparținea de comuna Socol, așa cum apare locul nașterii în alte documente.

Dar cea care avea să-l influențeze pentru toată viața pe micul Petru avea să fie bona sa de care a fost educat în primii săi ani de viață, Henriette Vicenzia Bielussici din Orșova, elvețiancă prin naștere, franțuzoaică după mamă (Bouviert). Astfel se face că Dumitriu stăpânea de copil limba franceză ce avea să-l facă celebru peste decenii.

Doamna Henriette a fost angajată la Administraţia Porţilor de Fier și a fost folosită ca translator la orice problemă oficială ce necesita cunoștiințele ei vaste din multele limbi străine pe care le stăpânea. Ori de câte ori era nevoie a dat lecţii de limbi străine tuturor copiilor din Orşova care-i erau trimişi de părinţi. Petru Dumitriu şi sora mai mică Lila au învăţat cu ea toate limbile străine, cu excepţia latinei, învăţată la liceul din Târgu Jiu. Despre anii de școală primară se știe că a avut doar note strălucite la aproape toate materiile. Dar cu deosebire la cele umaniste. Avea cele mai mari medii la studiul limbilor atât la cursurile școlare cât și la cele particulare.  Învaţă foarte serios franceza, germana, engleza și italiana. Se pare că volumul Euridice, ca şi Incognito, au fost influenţate de amintirea acestei profesoare, una din prozele volumului de debut numindu-se Metamorfoza lui Sebastian Românu, iar personajul auctorial din Incognito fiind întruchipat de trei fraţi, dintre care unul (Filip) moare tânăr, altul se numeşte Sebastian. Profesoara Henriette Bielussici Românu a fost activă ocupând-se de elevii săi până la 97 de ani.

Dumitriu moşteneşte de la mama sa talentul de a povesti şi de a desena. Este educat foarte sever, în spirit calvin al mamei, cu mare atenţie pentru formarea culturală şi pentru sport. Citeşte Biblia mamei căpătând cunoștiințe și despre religiile protestante.

Curgerea Dunării și toate poveștile auzite acolo despre vapoare, marinari, pirați, pescari și capturi uriașe, dar și insule pline de mister au adus un plus de imaginație ce avea să fie exploatată mai apoi în scrierile sale ce aveau să-l facă celebru.

Așa se face că micul Petru Dumitriu a absolvit școala primară dar și un an de gimnaziu la Orșova.

Părintele său a trebuit să pornească la drum și să părăsească Banatul. Au ajuns la Târgu Jiu. Aici a și urmat următoarele clase de liceu pe care l-a și absolvit în Oltenia în 1941. Înclinarea spre scris se va vădi devreme. A fost recomandat de profesori să participe la olimpiadele școlare unde a obținut premiul I pe țară la limba română.

În acei ani interbelici, Bucureștiul atrăgea ca un magnet tinerii doritori de studii. Universitatea din capitală și pleiada de mari profesori ce o slujeau era bine cunoscută chiar și peste hotare.

Dumitriu a început Facultatea de Filosofie la Universitatea din București, ca student al strălucitului profesor Nae Ionescu, adeptul curentului trăirism. A știut să adune în jurul său și să lanseză în cultură o pleiadă de membri ai generației de aur interbelice a literaturii și gândirii românești ca Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran, Petre Țuțea, Constantin Noica, Vasile Moisescu și George Murnu. Dumitriu se afirmă și este recomandat pentru a pleca după primul an, cu o bursă „Humboldt”, la Universitatea din München (1941-1944), pentru a studia filosofia, dar a întrerupt în anul al III-lea din cauza războiului.

Dar deja era clar că se va dedica scrisului. Lucrează asiduu la traduceri și eseuri. Debutează la Revista Fundațiilor Regale în 1943, cu proza „Nocturnă în München”, despre prima iubire.

În anul 1945, la doar 21 de ani, este remarcat de un juriu în care se aflau Tudor Vianu, Felix Aderca, Pompiliu Constantinescu, Victor Eftimiu și Henriette Yvonne Stahl. I-a fost decernat Premiul de Debut pentru cea mai bună nuvelă în manuscris a anului. Prima carte care îi apare, în 1947, este o culegere de opt texte intitulată Euridice. 8 proze.

Ia foarte în serios scrisul. Scrie și colaborează la nenumărate gazete ale timpului. A fost gazetar la „Fapta” lui Mircea Damian; redactor la revista Flacăra (din 1948), apoi la revista Viața românească (unde a devenit redactor-șef în 1953). Tocmai puterea deosebită de muncă îl va propulsa până la demnitatea de membru al Consiliului de conducere al Uniunii Scriitorilor.

Succesele culturale personale nu aduc o împlinire în viața de familie. Tatăl său este arestat ca fost ofițer, mama fără nici un venit, iar sora exclusă de la Facultatea de Medicină pe care o urma.

În acei ani grei a fost probabil momentul declicului. Din tânăr extrem de talentat și de studios, Dumitriu face un pact cu puterea. A scris la început texte reprobabile din punct de vedere moral, deoarece spera să-și ajute familia cedând astfel. Romanele „Pasărea furtunii” și „Drum fără pulbere”, ultimul glorificând lagărele de muncă forțată de la construcția Canalului Dunăre-Marea Neagră, au fost concepute de autor ca replici la cărțile despre Dunăre ale lui Panait Istrati și se voiau un dialog între doi scriitori de stânga născuți pe malul fluviului.

George Pruteanu caracteriza în 2002 Drum fără pulbere drept un roman „execrabil din punct de vedere moral”, amintindu-și că, cu șapte ani în urmă, scriitorul îi mărturisea că „îmi vine să-mi tai mâna cu care am scris Drum fără pulbere”. Dar cine poate ridica piatra dacă nu a trăit și pătimit ororile anilor de început de epocă de dictatură proletară?
Așa a ajuns din „un foarte bun scriitor” un „bun scriitor socialist”.

A ajuns să fie destul de cunoscut sau doar a lăsat o fațadă să apare publicului? Eugen Simon crede că avem în Dumitriu „un personaj care se confesează şi, de multe ori, se căieşte”.

Ori după Tismăneanu ar putea fi „Un mare scriitor, care priveşte în urmă şi reconstituie lumea dramatică prin care a trecut şi din care, la un moment dat, a fugit. Pentru a intra în alta, lumea frigului.”

A mai fost asemuit cu „cel mai interesant, dar şi cel mai cinic reprezentant al literaturii realist-socialiste din România”.

LĂSAȚI UN MESAJ