Peripețiile Domnului Unirii, de la Bârlad la Heidelberg, prin Timișoara

67

24 ianuarie a fost și rămâne o zi importantă în istoria României moderne. Și anul acesta, am marcat Unirea Principatelor, dar nu am poposit prea mult asupra importanței acestei uniri. De ce era atât de necesară și cum s-a ajuns la ea?

Nu se poate vorbi despre Unirea Principatelor Române fără a vedea cine a fost Alexandru Ioan Cuza, un personaj care pare mai degrabă îndepărtat geografic de ținuturile Banatului. Și totuși, povestea nefericitului principe moldovean este leagă și de orașul nostru.

Ziua de 24 ianuarie a reprezentat de fapt convergența mai multor factori interni și externi favorabili. Totul a început cu mișcarea ce a cuprins întreaga Europa în anul 1848. Ea a dat startul unei adevărate redeșteptări a popoarelor continentului. Populațiile disparate ale diferitelor țări au început să înțeleagă că pot deveni popoare sau chiar națiuni care se pot conduce și fără intermediul marilor imperii. A fost anul trecerii de la nobilime la burghezie.

În cele mai multe din țările de pe continent, revoluția a fost înăbușită, dar nu și ideile pe care ea le-a adus cu sine. Nici partea noastră de lume nu a scăpat de influența covârșitoare a acestui an 1848. Pașoptiștii aveau să ducă mai departe reforma socială și statală.

Statele medievale române, cu toate că s-au dezvoltat sub aceeași suzeranitate, otomană, nu au avut o conducere unitară. Se vorbea aceeași limbă, dar de-o parte și de alta a unor frontiere. La 1848, curentul unionist a cuprins cercuri largi de tineri. Ei voiau continuarea reformelor într-un stat unic. Procesul de apropiere economică între cele două țări a început odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza și Gheorghe Bibescu.

Unirea Principatelor Dunărene (cum erau cunoscute Principatele Române) a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea și reprezintă unificarea vechilor state medievale ale Moldovei și ale Valahiei (Țara Românească). Finalul războiului Crimeii a dus la un context european propice realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma unor adunări ad-hoc, în anul 1857, a condus la Convenția de la Paris din 1858, o înțelegere între Marile Puteri prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două țări, cu guvernări diferite și cu unele instituții comune; principatele trebuiau să se numească Principatele Unite Moldova și Valahia.

Dar unirea este și rodul colaborării strânse a acelor grupuri de intelectuali unioniști și a rămas legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza. Acesta a fost ales în anul 1959, pe data de 5(17) ianuarie, domn al Moldovei. Era unul dintre liderii proeminenți ai mișcării unioniste moldovenești. Puțină lume mai știe că, inițial, prietenul său, scriitorul Vasile Alecsandri, a fost nominalizat pentru a deveni domnitor. Poetul însă, altruist, a considerat că ar fi mai bine pentru țară să cedeze locul unui militar.

Abia aici se dezvăluie maestria celor două grupări unioniste din cele două principate. A fost speculată o portiță din textul Convenției dintre Marile Puteri Garante, unde  nu se stipula ca domnii aleși în cele două principate trebuie să fie persoane diferite. Liderii unioniști au decis, atunci, ca alesul Moldovei să fie desemnat domnitor și în Țara Românească. Liberalii radicali de la București au inițiat, prin intermediul tribunilor, o vie agitație în rândul populației capitalei și al țăranilor din împrejurimi. O mulțime de peste 30.000 oameni s-a aflat în preajma Adunării înaintea alegerii. Unul dintre tribuni, I.G. Valentineanu, nota că poporul era gata „să năvălească în Cameră și să o silească a proclama ales pe alesul Moldovei”. Într-o ședință secretă a Adunării, deputatul Vasile Boerescu a propus, la 24 ianuarie 1859, alegerea lui Alexandru I. Cuza, propunerea fiind acceptată în unanimitate.

A fost primul pas spre unire, dar și cel mai important. Țările au intrat astfel într-o uniune personală. Pentru început, aceasta nu însemna și o unire politică. Crezul unionist al domnitorului a făcut însă ca, pe parcursul următorilor doi ani, lucrurile să meargă și în direcția unirii politice.

În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Cuza a comasat cele două Adunări, transformându-le într-un adevărat Parlament — cele două guverne au fuzionat, realizându-se, așadar, unirea politică reală. Nu a fost deloc o treabă ușoară. În continuare au existat mișcările antiunioniste, care voiau desfacerea acestei noi forme statale. În special marii boieri moldoveni nu se împăcau cu gândul că Iașiul a pierdut poziția de Capitală.

Cine a fost cu adevărat Alexandru Ioan I?

Alexandru Ioan Cuza a fost mitizat și ridicat în slăvi de istoriografia patriotardă. Poate că, în singurătate, chiar colonelul ar fi zâmbit citind despre el cum a devenit erou între eroi. Pe de altă parte, în alte perioade, autorii au încercat să-i pună în cârcă toate nerealizările și eșecurile tinerei încropiri statale. Iar pe plan personal a avut și el (ca mulți alții), pe lângă har politic, destule slăbiciuni umane. În egală măsură a fost și omul providențial, și cel supus propriilor patimi. A fost, de fapt, un om care a rămas la fel și ca domn, chiar dacă asta i-a adus multe necazuri. Mai cu seamă în tinerețe a fost un zurbagiu, un cartofor împătimit, un chefliu implicat în aventuri amoroase, unele urmate de scandaluri publice. Dar memoria colectivă nu a pus la suflet toate astea și l-a apreciat și iubit pentru faptele sale politice. A reușit să provoace adevărata modernizare a ceea ce va deveni ulterior România. A luat două principate mici, în fază de cvasifeudalitate, și, în scurt timp, le-a lansat pe orbita țărilor europene moderne.

Așadar, „Cuza Vodă” rămâne extrem de popular. Istoria îl consacră drept domnul care a dat pământ țaranilor. A impus  obligativitatea învățamântului primar și s-a remarcat ca un dușman aprig al corupției. Pedepsea aspru înșelătoria, și nu întâmlător se mai vorbește și astăzi despre „ocaua lui Cuza”. A fost, simplu spus, domnul marilor reforme.

Și totuși, o altă latură a omului Cuza, foarte interesantă, a rămas în umbră, fiind mai puțin cunoscută și azi: este vorba de viața sentimentală zbuciumată a Principelui Unirii, în răspăr cu sobrietatea imaginii sale publice. Încurcăturile lui amoroase aveau să-i grăbească sfârșitul, deloc glorios, al domniei începute atât de fast.

Faptele sale îl descriu însă cel mai bine.

Născut la  Bârlad, la data de 20 martie/1 aprilei 1820, în chiar mijlocul țării sale de atunci, Cuza a aparținut clasei tradiționale de boieri mijlocii din Moldova, fiind fiul ispravnicului Ioan Cuza (care a fost, de asemenea,  proprietar de pământ în județul Fălciu) și al Sultanei (Soltana), descendentă a familiei boierești Cozadini, de origini greco-italiene, din Fanarul Constantinopolului.

Începe învățătura la Iași, la pensionul condus de profesorul francez Victor Cuvenin, unde îi are drept colegi pe colaboratorii săi de mai târziu: Mihail Kogălniceanu și Vasile Alecsandri. Prietenia lor va dura o viață. Încheie perioada de la Iași în 1831, luând calea Franței.

În prima parte a secolului a devenit o modă, de altfel foarte benefică, a celor înstăriți, de a-și trimite fii la studii în Europa de Vest, mai cu seamă în Franța. A apărut astfel o nouă clasă de tineri, cu idei occidentale pe care sperau să le aplice acasă. Franța era, de mai multe decenii, un bastion al democrației și al ideilor revoluționare.

Tânărul Cuza, împreună cu mai mulți tovarăși, ia drumul Parisului, unde obține bacalaureatul în litere la 8 decembrie 1835. Deși ar fi vrut să studieze medicina, experiența unor cursuri de disecție la morga unui spital parizian îl face să renunțe. Se înscrie la Facultatea de Drept, pe care o frecventeză sporadic și pe care nu o termină cu o diplomă de licență. Se pare că libertatea vieții pariziene, departe de casa părintească, îl fură cu desăvârșire. Tânăr chipeș și cu ceva bani în buzunar, a fost atras mai mult de viața de noapte decât de băncile școlii. Era un cunoscut al balurilor și al cazinourilor, unde va deprinde jocul de cărți și distracțiile prelungite. Patima jocului de noroc și a vieții de noapte îl va urmări toată viața.

După o perioadă de viață boemă de care a profitat din plin, faptele sale ajung la urechile bătrânului ispravnic Ioan Cuza, care hotărăște să-i taie subvențiile junelui și-i poruncește să se întoarcă degrabă în țară, cu sau fără diplomă de licență: „decât codaș la oraș, mai bine fruntaș în satul tău!”, îi spune înțeleptul său tată.

Revenit în țară fără o diplomă, încearcă o carieră militară, înscriindu-se în armată cu gradul de cadet, la 15 septembrie 1837. A avansat până la gradul de colonel.

Cu toate că a făcut carieră în uniformă, nici viața armelor, cu rigorile ei, nu pare să-l fi atras în mod deosebit, așa că o vreme a ocupat funcția de prezident al Judecătoriei ținutului Covurlui (prima dată, în l842), apoi pe cea de director în Ministerul de Interne, după care a fost avansat pârcălab de Galați, adică un fel de prefect, după înțelesul de acum al funcțiilor.

În toate aceste demnități, Cuza s-a remarcat printr-un respect desăvârșit al legii, printr-o cinste exemplară și, totodată, printr-o înțelegere sinceră față de țărănimea simplă și fără drepturi.

Se căsătorește cu Elena Rosetti în anul 1844, care i-a fost alături principelui, dar din umbră, în toate bunele și relele sale.

În anul 1848, Principatele au fost cuprinse și ele de febra revoluțiilor europene. În Moldova, revolta se stinge repede. Dar în Țara Românească revoluționarii preiau puterea și guvernează pe parcursul verii. Tânărul Cuza a jucat un rol suficient de important pentru a i se evidenția calitățile. Este arestat și deportat la Viena, de unde reușește să evadeze cu ajutor britanic. Revine în Moldova în timpul domniei Prințului Grigore Alexandru Ghica, pentru a prelua Ministerul de Război al Moldovei. În 1858 reprezintă orașul Galați în divanul ad-hoc (un parlament provizoriu) de la Iași. De aici până la a fi desemnat de către Partida Națională viitor domnitor a fost doar un pas.

Dar despre domnia sa scurtă și densă în fapte mari, urmată de o mai puțin glorioasă retragere, având legătură și cu Cetatea Timișoarei, într-unul din episodele viitoare.

LĂSAȚI UN MESAJ